În fiecare an, în ziua de 2 iunie, ar trebui să găsim câteva momente când să lăsăm totul deoparte pentru a păstra un moment de reculegere în amintirea a două mari personalități politice din sec. al XIX-lea, care au fost promotorii celor mai importante acte politice care au condus la formarea României moderne. Este vorba despre Ion C. Brătianu și Constantin A. Rosetti.
Născut la 2 iunie 1821, în Pitești, fiind al cincilea copil al stolnicului Constantin Dincă Brătianu și al Anei (născută Tigveanu), Ion C. Brătianu avea să se remarce încă din primii ani de școală pe care i-a urmat în orașul natal, avându-l ca dascăl pe Nicolae Simonide, ceea ce-l va determina pe tatăl său să-l îndrume spre o carieră militară, cum procedau pe atunci familiile marilor nobili și chiar cele princiare. O carieră similară a avut-o și viitorul rege al României, Carol I.
La terminarea pregătirii într-un escadron de cavalerie condus de fratele său, Teodor, Ion C. Brătianu urmează o vreme cariera militară. În 1841 își îndreaptă pașii spre Paris, unde își va definitiva pregătirea urmând cursurile Școlii Politehnice. Aici l-a cunoscut pe Constantin A. Rosetti. Între cei doi se va lega încă de la început o trainică prietenie care va dura până spre sfârșitul vieții, când vor interveni unele disensiuni politice legate de sistemul electoral și cel de guvernare din România. Numai cu câțiva ani mai mare decât el, Constantin A. Rosetti s-a născut în București, în 2 iunie 1816, într-o veche familie nobiliară, având ca părinți pe Alexandru Rosetti și Elena Obedeanu. După ce a studiat la Liceul „Sfântul Savu”, s-a înrolat în armată și a devenit adjutant al voievodului Alexandru D. Ghica. În 1842 a fost promovat ca șef al Poliției din Pitești, apoi președinte al Tribunalului din București.
În 1845, ia calea Parisului, unde urmează cursurile universitare la „Colege de France”. Aici îl cunoaște pe Ion C. Brătianu și împreună vor urmări prelegerile unor mari dascăli ai vremii, între care Jules Michelet și Edgar Quinet, care le vor împărtăși ideile naționale și democratice ce vor sta la baza amplelor mișcări revoluționare din 1848 la care vor lua și ei parte.
Încă din 1845, cei doi tineri studenți români au intrat în contact cu lojile masonice ale radicalilor francezi și, inspirându-se din ideile revoluționare ale acestora, au luat parte la constituirea „Societății studenților români”, în cadrul căreia vor avea o intensă activitate postrevoluționară cu. În 1847, Rosetti se căsătorește Mary Grant, sora consulului englez la București, Effingham Grant (căsătorit cu românca Zoia Racoviță, fiica lui Alexandru Racoviță). Ceva mai târziu, Mary Grant va deveni modelul tabloului „România revoluționară”, pictat în 1850 de C.D. Rosenthal (născut în 1820), cetățean valah de etnie maghiară, stabilit în Țara Românească. A murit de tânăr, în noaptea de 22 spre 23 aprilie 1851, în urma torturilor la care a fost supus de autoritățile maghiare de la Budapesta din cauza participării la mișcările revoluționare din Țara Românească și Transilvania.
Ion C. Brătianu va fi cel mai tânăr membru al Guvernului Provizoriu ce va fi constituit în Țara Românească în timpul Revoluției din 1848. C.A. Rosetti devine membru al Comisiei executive din cadrul Comitetului revoluționar. Arestat la 9 iunie 1848, C.A. Rosetti va fi eliberat de revoluționari și numit prefect al Poliției Capitalei, apoi secretar al Guvernului Provizoriu și director în Ministerul din Lăuntru, în septembrie 1848, fiind trimis de Locotenența Domnească pentru a protesta împotriva restabilirii Regulamentului organic. După înfrângerea revoluției cei doi pleacă în exil în Franța, de unde revin în țară în 1857 și fondează la București „Loja Steaua Dunării”. În același an, C. A. Rosetti fondează ziarul „Românul”, prin care va desfășura o intensă activitate publicistică și culturală. Devine secretar în Divanul ad-hoc și în Adunarea electivă, din care va face parte și I. C. Brătianu, militând amândoi pentru Unirea Principatelor și dubla alegere ca Domn al lui Al. I. Cuza, la care C. A. Rosetti a rostit cuvintele: „Măria Ta, suntem fericiți că Adunarea electivă din București ne-a onorat cu marea și frumoasa misiune de a depune coroana lui Mihai în mâinile Măriei Tale, căruia frații noștri de aici au încredințat coroana lui Ștefan… Românii munteni au încoronat în Măria Ta nu un individ, ci marile principii de viață ale naționalității noastre… Atâta timp cât Tu vei purta stindardul Unirii, al naționalității, al justiției și libertății, muntenii și moldovenii te vor urma ca un singur om.”
După unire, cei doi devin liderii curentului radical din cadrul liberalismului român, fracționat în două grupări moderate conduse de Ion Ghica și Mihail Kogălniceanu, radicalii și fracționiștii lui Nicolae Ionescu, ceea ce a tergiversat constituirea Partidului Național Liberal până ce acele grupări au ajuns la o înțelegere (24 mai 1875).
În guvernul cuzist condus de Nicolae Golescu, I.C. Brătianu va primi portofoliul Finanțelor din Muntenia, iar C. A. Rosetti pe cel de ministru al cultelor și director al Teatrului Național din București, la 1 decembrie 1860 fiind ales și prim staroste al negustorilor din București. În calitate de ministru al Cultelor, propune înființarea Societății literare române, viitoarea Academie Română.
După lovitura de stat din 2 mai 1864, cei doi devin principalii opozanți a lui Al. I. Cuza și inițiatorii monstruoasei coaliții care au dus la abdicarea Domnitorului (10/11 februarie 1866), fiind mânați însă de convingeri diferite. În timp ce Rosetti susținea instaurarea republicii, Brătianu a jucat un rol decisiv în aducerea pe tron a regelui Carol I. Refuzul lui Filip de Flandra de a veni pe tronul României îl va propulsa pe vârful scenei politice din România pe Ion C. Brătianu, care va susține din toate puterile noua opțiune recomandată de Napoleon al III-lea. În acest scop, va pleca la Düsseldorf pentru a obține acordul lui Carol de Hohenzollern, al familiei acestuia și al regelui Prusiei, Wilhelm I. Fire abilă, marele diplomat român reușește să-i convingă pe toți și, astfel, Carol devine noul „domnitor al românilor”.
Devotat idealurilor în care credea, Ion C. Brătianu nu va ține cont de eforturile cerute de conjunctura politică pentru a le duce la îndeplinire. Devotat întru totul cauzei sale, vinde o moșie personală pentru a suporta cheltuielile de aducere în țară a tânărului principe și a plecat în lunga și aventuroasa călătorie, lăsând acasă soția însărcinată și un copil bolnav. Oare câți politicieni din zilele noastre ar mai face un asemenea gest? Câți ar fi dispuși să renunțe la avere și să-și riște chiar libertatea pentru a ajuta să triumfe cauza poporului din care fac parte. Pentru că marele diplomat și politician și-a pus în joc nu numai numele și averea, ci și însăși viața și libertatea, călătorind sub alt nume, cu pașaport elvețian prin Imperiul Austro-Ungar aflat în conflict cu Prusia, prezentându-l pe Carol drept fiul său. În felul acesta, Ion C. Brătianu s-a dovedit a fi un mare vizionar, care a răspuns vremurilor în care trăit și care îl vor proiecta vertiginos în fruntea clasei politice din România, care s-a dovedit a fi la fel de dezbinată și atunci, la fel cum este și în prezent. Numai că, în acele momente grele pentru poporul nostru, aflat încă sub suzeranitate otomană, Dumnezeu a trimis asupra lui Lumina Sa creatoare care ne-a dăruit acele stele care au strălucit și ne-au luminat destinul, între ele fiind și acest mare politician de talie mondială care avea să contribuie la creșterea prestigiului României în lume. Să ne rugăm Domnului să ne trimită și azi asemenea oameni străluciți care să ne ridice din mocirla în care ne zbatem neputincioși, mocirlă în care parcă ne afundăm tot mai mult cu fiecare zi care trece.
Succesul misiunii de aducere în țară a lui Carol de Hohenzollern îl va proiecta pe Ion C. Brătianu în vârful clasei politice din România, devenind astfel un promotor al apropierii fracțiunilor liberale și constituirea Partidului Național Liberal, al obținerii Independenței României și al continuării procesului de modernizare a Țării început de Al. I. Cuza.
Cu toate că a făcut toate diligențele pentru aducerea lui Carol în România, la scurt timp Ion C. Brătianu se va număra printre opozanții acestuia, alături de prietenul său din tinerețe, C.A. Rosetti, și vor milita pentru republică. Cei doi au fost implicați în evenimentele de la Ploiești din august 1870, când un grup de revoluționari proclamă Republica, participanții fiind puși în libertate la două luni după ce au fost arestați.
Următorul pas au fost demersurile pentru refacerea unității liberale care se consfințesc într-o primă etapă în „Înțelegerea de la Concordia” din anul 1867, la care s-a adoptat un program în 11 puncte care se pronunța pentru modernizarea României. Un astfel de program s-ar cere și azi, când economia Țării s-a prăbușit, industria și-a închis porțile după ce a fost vândută pe doi bani străinilor, iar agricultura lipsește cu desăvârșire, infrastructura este la pământ, suntem țara europeană de pe ultimul loc în ceea ce privește autostrăzile, turismul a devenit o fata morgana despre care se tot vorbește, dar fără să fie susținut. În acest timp, politicienii se ceartă între ei, care mai de care ne vând străinilor pentru a le intra în voie, corupția continuă să fie în floare, iar instituțiile menite s-o stârpească sunt folosite ca arme politice de către cei care s-au vândut trădându-și țara și poporul. Iar, în tot acest eșichier politic, numai secuii sunt uniți, fiind în fapt cei care influențează politica românilor după interesele unei minorități. Dincolo de a nega și rolul lor, deseori benefic și pentru țară, ne-am dori cu toții ca în momente critice, cum a fost și cel prin care am trecut cu pandemia, politicienii români să-și dea mână și să pună în prim plan interesele națiunii și ale Țării, și nu interesele meschine pe care le au anumiți lideri, iar cei care îi susțin le țin isonul și îi urmează ca o hoardă de lupi care se adună iarna în haite. Dar până și lupii au un interes comun, perpetuarea speciei și depășirea în grup a condițiile vitrege ale iernii.
Năzuințele liberale s-au împlinit întru totul la 24 mai 1875, când a luat ființă Partidul Național Liberal, I.C. Brătianu fiind ales președinte, programul politic fiind publicat în „Alegătorul liber”, la el aducându-și o contribuție fundamentală Mihail Kogălniceanu, principiile propuse fiind: domnia legii, egalitate politică, respectarea principiilor regimului constituțional, renașterea valorilor cetățenilor și mai ales, demararea unui amplu proces de modernizare a țării. Fondarea partidului va fi urmată de victoria liberalilor în alegerile din 1876, I. C. Brătianu fiind numit la 24 iulie președinte al Consiliului de Miniștri. A fost cel mai longeviv guvern al României, legându-și destinul cu cel al țării până în 1888. Războiul ruso-turc, care a izbucnit în 12 aprilie 1877, s-a dovedit un bun prilej pentru acest mare politician de a găsi căi de obținere a Independenței tânărului stat realizat prin unirea celor două principate române, mai ales că Imperiul otoman a refuzat dreptul țării de a se numi România, de a bate monedă și de a acorda decorații, prerogative esențiale ale unui stat.
Semnarea Convenției din aprilie 1877 va permite trupelor rusești să treacă peste teritoriul românesc pentru a ajunge la Dunăre, acestea obligându-se să respecte „integritatea existentă” și „drepturile politice” ale României. Artileria otomană bombardează localitățile românești de la Dunăre, la care tunarii de la Calafat au ripostat și au deschis focul asupra Vidinului și a navelor turcești din port. „Asta-i muzica ce-mi place!”, cuvântează Carol I în ședința solemnă a Adunării Deputaților din 9 mai 1877, în care se proclamă Independența de stat a României. Dar greul abia a început. Cu tot sprijinul acordat Rusiei țariste, independența Românei a fost cu greu recunoscută. A fost nevoie de numeroase negocieri și tratative al căror pion principal a fost I.C. Brătianu, despre care se spune că atunci a albit, copleșit de responsabilitatea sarcinii pe care și-a asumat-o. Oare se mai găsesc politicieni ca el, care să pună mai presus de toate interesele Țării și ale neamului său? E greu de crezut, cel puțin deocamdată. Pesemne că sămânța politicienilor adevărați a pierit strivită sub picioare străine. Poate măcar una să se fi păstrat și să răsară în acest pământ roditor pe care ni l-a dat Dumnezeu, dar pe care nu știm să-l respectăm. Domnul să ne ajute să nu ne pierdem cu totul, atât ca națiune, cât și ca credință și limbă!
După adevărata victorie obținută de negociatori la Congresul de la Belin din 1878, dar și aceea parțială, pentru că vechea Dacia a strămoșilor noștri a rămas mai departe trunchiată de pământurile răpite de ruși și austrieci, în 1881 România devine regat, lucru consfințit prin Constituția din 1866, iar I.C. Brătianu se va dedica unui amplu proces de reforme menit să modernizeze țara, atrăgând de partea sa, în afara prietenilor pașoptiști din tinerețe, oameni de mare valoare ca: Dimitrie A. Sturdza, Eugen Stănescu, Eugeniu Carada, etc. A fost înființată Banca Națională a României, s-a dezvoltat o rețea de șosele și căi ferate, măsuri de încurajare a industriei naționale (și nu străine, cum se petrece azi) și a agriculturii (reducerea termenului învoielilor agricole la doi ani și jumătate), o nouă lege electorală, etc.
Se spune că I.C. Brătianu nu avea somn, dormea doar 3-4 ore pe noaptea, se trezea la orele 4 dimineața și băga spaima în funcționarii publici prin vizitele sale matinale. După ceasurile lungi de muncă, își găsea liniștea în sânul familiei, pe care o numea în glumă „marele său partid”.
La 19 martie 1885 este ales ca membru de onoare al Academiei Române, trei dintre fiii săi urmându-i activitatea politică (Ionel, Dinu și Vintilă, apoi Gheorghe Brătianu, nepotul său), motiv pentru care unii îl numesc cu umor „fondatorul dinastiei de la Florica”, reședința familiei sale. S-a stins din viață în plină glorie, la 4 mai 1891. Tocmai împlinise 70 de ani. Cu toate deosebirile de opinie care au intervenit pe parcurs, C.A. Rosetti îi va fi alături în principalele acțiuni politice pe care le-a întreprins, între care aceea de unificare a fracțiunilor liberale și de reformare a Țării. A fost președinte al Adunării deputaților în timpul guvernării liberale, iar în ultimii ani de viață a ocupat fotoliul Ministerului de Interne. A încetat din viață la 8 aprilie 1885, la vârsta de 69 ani. Cei doi mari titani ai politicii românești au fost chemați la Domnul când România s-a consolidat ca stat independent, cu instituții politice solide, finanțe și o economie bine pusă la punct. Pesemne că, de dincolo de mormânt, sufletele lor de luptători pentru dreptate și pentru libertatea poporului din care făceau parte aveau să se bucure în Ceruri de primirea călduroasă pe care le-a făcut-o Zamolxis, nemuritorul zeu al dacilor. Pentru Ion C. Brătianu, bucuria a fost și mai mare când a citit cuvintele elogioase care s-au scris în cotidianul francez „La Liberte”, în numărul din 21 mai 1891:
„Românii nu mai sunt un popor batjocorit, ci o națiune respectată, pe care Europa va trebui să conteze. Toate aceste rezultate par aproape de necrezut. Românii le datoresc unor oameni, primul dintre ei fiind Ion C. Brătianu”. Câtă diferență față de ce se scrie în zilele noastre în presa străină despre români și despre România! Oare nu mai contăm ca țară și ca națiune? Oare am dispărut din istoria Europei în care suntem de la începuturile lumii, în vreme ce alții abia au venit? Oare nu mai sunt politicieni care să ne susțină, să bată cu pumnul în masă pentru a ne apăra drepturile? Dar, în loc să o facă, se mănâncă precum câinii între ei, blamându-se unii pe alții, cu toate că poporul i-a ales pentru a fi uniți în interesul comun al României. Să ne rugăm bunului Dumnezeu să dea rod seminței speranței rătăcite pentru a se mai naște și în zilele noastre încă un Brătianu sau un Rosetti care să apere drepturile românilor, pentru o Românie demnă și respectată în lume.
Andrei Breabăn
