Doar un cățeluș

1110

Motto: ,,Un prieten este cineva care te cunoaște așa cum ești, înțelege ce ai fost, acceptă ce ai devenit și, cu blândețe, te lasă să crești în continuare.”
William Shakespeare

Și-l dorea de când se știa… Un cățel… unul mic, dolofan, cu care să alerge și să se joace…
Părinții știau ce-și dorește… dacă nu primise unul până acum, era pentru că, locuind la bloc, putea fi foarte greu, către imposibil, să convingi un cățel să nu mai latre… în special unul mic… Și, cum se întâmplă de obicei, aproape în fiecare bloc – există cel puțin un locatar care face alergie la zgomot… Bogdan era însă perseverent… Nu pierdea nicio ocazie să le reamintească alor săi ceea ce-și dorea… Până într-o zi, când tatăl său, sătul de a se lăsa rugat, luă hotărârea: îi vor cumpăra cățel, însă acesta va fi trimis la țară, la Taia – bunicul lui Bogdan, de îndată ce va deranja traiul în bloc… Copilul fu de acord și așa… Cum copiii văd de regulă doar binele în orice, era convins că va avea cel mai cuminte cățel… Totul fiind hotărât, părinții începură căutarea… găsiră, într-un final, cățelul: un pui de ciobănesc românesc carpatin – tare drăgălaș, cenușiu-cafeniu, cu lăbuțele din față și pieptul albe și cu o privire blândă și sinceră, care îi convinse pe toți… Aduseră patrupedul în noua casă… Încă de la început, înțeleseră că între A DORI un cățel și A și AVEA FIZIC unul într-o locuință relativ strâmtă era o mare diferență… Cățelul era practic un perpetuum mobile… părea că nu are buton pentru a sta locului – era inepuizabil… amușina totul, trăgea totul după el… În apartament se instală haosul… și ăsta era doar începutul… Cățelul avea o poftă de mâncare grozavă… și o ,,voce” stridentă… Lătra ori de câte ori cineva urca pe scări… Orice potențial musafir era văzut ca inamic și tratat ca atare: cu lătrături sonore și încercări de intimidare prin atacuri ,,fulger“ la picioare… Trebuia scos zilnic în curtea blocului, și tatăl lui Bogdan se văzuse pus și în situația ingrată de a alerga după cățeluș-viteză și auzise hohotele de râs ale vecinelor pitite strategic după perdele – când, în toiul alergării, pierdu un papuc… Fu picătura care umplu paharul… părinții hotărâră, fără drept de apel, trimiterea la țară a ghemului de blană… Bogdan încercă să-i înduplece să-l mai lase o săptămână-două… Degeaba! Cățelul fu urcat în mașină în brațele lui Bogdan… Ajunseră la Taia, care avea o gospodărie mare și frumoasă, cu de toate… Mult se mai minună Taia: ,,Pai cum să creșteți voi cățel de soiul ăsta în apartament? Ăsta-i cățel de pază pentru gospodărie și stână…”
,,Dar e tare frumos, Taie”, îndrăzni Bogdan, cu o voce mică și rugătoare… ,,Da, e frumos, asta văd, însă cățelul ăsta are nevoie de aer curat, de soare și alergare în natură… așa cum ai avea și tu, nepoate”, spuse blând Taia, zâmbind către copil… ,,Dacă tot mi i-ați adus pe amândoi, eu zic că ar fi cuminte să mi-i lăsați aici și pe copil, și pe cățel, măcar pentru o bucată de vreme”… Părinții se priviră încurcați… nu asta avuseseră în gând când veniseră… voiseră doar să scape de cățel și de problemele pe care le crease acesta… Totuși, propunerea bunicului era demnă de luat în seamă: asemeni oricărui copil, Bogdan avea nevoie să se joace, iar copii de vârsta lui nu aveau în bloc… Mai apoi, mașinile care parcau și plecau din fața blocului, într-un continuu du-te-vino, erau o sursă de pericol și stres deopotrivă… pe când aici… Se deciseră rapid: cu toții aveau nevoie de o vacanță, așa că: DE CE NU?
……
Acesta fu începutul unei frumoase prietenii, între doi deopotrivă copii – un om și un câine…
Taia avea oi și sus, la stână, și jos, în sat… Și mai avea și lapte de cel bun și gras, și brânză untoasă și gustoasă, cum nu mâncase Bogdan vreodată… Curtea încăpătoare, livada cocoțată pe deal, cu pomi înșiruiți și văruiți alb pe jumătate, cărora nu le ghiceai sfârșitul… prilej de alergări chiuite și lătrate, în zorii zilei, pentru a prinde poftă de mâncare și copil, și cățel…Zilele veneau și plecau, se făcură săptămâni – pentru un copil cu obraji rumeniți de soare și aer curat, dedat la mici activități în curte și livadă, ca și pentru un cățel care creștea ca din apă, luându-se la întrecere cu prietenul său… Încă nu primise un nume, însă o furtună scurtă de vară soluționă și acest neajuns… Într-o zi, nori negri împânziră cerul… tunetele și fulgerele se succedau cu repeziciune… Toți și toate se puseră la adăpost, doar cățelul se înțepeni pe picioare în fața casei, cu ochii la cerul brăzdat de lumini, și începu a lătra… puternic… ,,D-apăi ăsta-i Tunet, fiul lui Furtună” – zâmbi a râde Taia, admirând curajul cățelului, și de-atunci Tunet îl numiră… Bogdan petrecu toată vara cu Taia și Tunet și aceea fu cea mai frumoasă perioadă de care-și aducea cu drag aminte mai mereu… Se obișnui cu munca, cu animalele – învăță să știe când natura dădea semn de vreme rea sau, dimpotrivă, vremea le era propice… se înalță și împlini la trup și suflet… Părinții vorbiseră cu Taia și cu Bogdan, la telefon, la fiecare două zile, însă când veniră pentru a-l lua acasă, la început de toamnă, aproape să nu-l mai recunoască… Bogdan apăru cu Tunet la picior… un copil ‘năltuț, agil, căruia sănătatea și fericirea i se citeau în ochi… L-ar mai fi lăsat să stea, dar începea școala… Despărțirea fu grea… cu un Bogdan înlăcrimat care privea prin geamul din spate al mașinii un bunic și o casă care se făceau tot mai mici – până nu se mai văzură, și un cățel care alergă multă vreme în urma-le… Anii începură a se depăna… În vacanțe, Bogdan venea la Taia și la Tunet… Timpul trecu – pe nesimțite…
….
Azi, Bogdan – student în vacanță, a sosit acasă la volanul mașinii personale… Bucurie și lacrimi… masă îmbelșugată, povestiri, râsete… Apoi Bogdan se ridică și le spuse simplu: ,,Merg la țară! Mi-e dor de Taia și Tunet !..” ,,Mai stai, abia ai venit de pe drum, măcar să-ți tragi sufletul”, izbucni mama, supărată întrucâtva că ,,băiețelul”, cum îl alinta când nu era prin preajmă, nu rămâne să se ghiftuie din mormanul de bunătăți dulci coapte cu acest prilej… Bogdan zâmbi: ,,Aș mai sta… însă… mă arde nerăbdarea”… Cu un pachet generos de prăjituri pentru sine și Taia, conducea atent către satul copilăriei, zâmbind amintirilor… De acolo, din acel sat și de la oamenii și animalele acelui loc, își trăgea puterea… energia care-l ajuta să facă față încercărilor de tot felul… Ajuns, parcă mașina, descuie poarta și țâșni spre casă… Fu întâmpinat de Marius – un băietan care-l ajuta pe Taia… ,,Nu-s acasă! Sunt la stână!”, îi spuse acesta pe un ton vesel… Bogdan mulțumi, ieși din curte și coti către drumul abrupt pe care se urca la stână… Aerul rece și tare de munte îl învioră și-i dădu imbold să urce mai abitir… Ajunse aproape… se auzeau câini și clinchet de tălăngi… Deodată, se pomeni înconjurat: erau 7 câini ciobănești, vreo doi mițoși, care-l priveau țintă… Rămase nemișcat… ,,Ce avea să facă acum?”… Până să își răspundă, unul dintre câini, un frumos ciobănesc carpatin cenușiu-cafeniu, sări pe el… 50 kg de mușchi și blană… Impactul îl doborî… Își apără fața cu palmele… așteptând mușcăturile… Simți aspru și ud … Era lins… Își retrase palmele de pe față… Ochii care-l priveau purtau în ei o dragoste imensă: ,,Tunet!”… Un lătrat gros îi confirmă… Om și câine începură a se tăvăli în iarba scurtă, încercând să se apuce unul pe altul… se jucau ca în copilărie… însă sub ochii celorlalți câini… Așa îi găsi Taia: ,,Ai venit?”… ,,Da, Taie! Am venit… și sunt foarte bucuros să vă găsesc sănătoși”… râse gâfâind Bogdan, cu brațul după gâtul câinelui…
De sus, din Cerul ‘nalt și albastru, Soarele strălucea cu toată puterea, aurind tot și toate…
În loc de încheiere: Un cățel nu e ,,doar un cățel”… chiar dacă povestirea noastră poartă acest titlu… ,,Doar” este promisiunea copilului de a nu mai cere altceva, în afara prietenului blănos… Un cățel este un musafir pentru început, mai apoi un membru de familie ce trebuie respectat… Un cățel este și o certitudine: a învățării de către copil a asumării unor responsabilități, a construirii unei relații de prietenie – primii pași în evoluția sa către maturitatea de mai târziu. Nicio jucărie nu va putea înlocui experiența inedită a grijii față de animalul de companie și interacțiunii cu acesta.
,,Animalele împart cu noi privilegiul de a avea suflet.” Pitagora
Doina Pînișoară Dafincescu

Notă:
Câine din rasa Ciobănesc Românesc Carpatin (Canis Lupus Familiaris)
– câine de talie mare, care nu se pretează creșterii în apartament, folosit la paza turmelor de oi; acolo unde păzește un Ciobănesc Carpatin, nu se pierde nicio oaie;
– foarte afectuos – devotat stăpânului, pe care-l apără până la moarte, curajos, energic, rezistent la efort și la boli. Suspicios cu străinii, iubitor cu copiii.
Perpetuum mobile – mișcare continuă (lat. Perpetuum mobile); sistem mecanic, termic, electric etc., imaginar, capabil de a funcționa la infinit, producând energie sau lucru mecanic, fără a primi energie din exterior.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here