…Aşa se spunea şi se mai spune la mine în sat, la colindeţ. De acest obicei sunt legate unele din cele mai frumoase amintiri din copilărie, care s-au întins până pe la 16-17 ani, când iarnă de iarnă am fost prezent la eveniment.
În piţărăi, mergeau toţi copiii din sat, bunicii sănătoși şi chiar câte un părinte, întrucât celălalt rămânea obligatoriu acasă, să împartă piţărăii din partea gazdei. Se dădeau piţărăi şi la casele nelocuite permanent, de către cineva din familie, venit special pentru acest eveniment, sau de un vecin binevoitor şi rugat să facă această treabă. Erau de mare laudă moştenitorii care asigurau perpetuarea obiceiului, menit să comemoreze pe înaintaşii plecaţi pe drumul fără întoarcere.
Ziua aleasă pentru această sărbătoare era data de 24 decembrie, în ajunul Crăciunului, şi, în funcţie de tradiţia din fiecare sat, împărțirea se desfăşura dimineaţa sau seara, dar nu în amiaza zilei. Timpul dădea şi el farmec obiceiului. Mai trebuie amintit că şi satul era delimitat în acest colindat şi probabil, zic eu, avea o rânduială de câţi colaci trebuiau făcuţi pentru acest eveniment. În satul meu, zona se întindea de la Ioana lui Vişan din Via Sârbului până în capul satului, la învăţătorul Gheorghe Novac.
În zona noastră se dădeau ca piţărăi colaci făcuţi din aluat de pâine în formă cifrei 8 şi mai rar fructe, neaflându-ne într-o regiune cu tradiţie pomicolă. Calitatea şi dimensiunea depindeau de pretenţiile gospodarului. În satul nostru două familii făceau notă discordantă: Vişana şi Frevonia lui Novac, case din marginile zonei de colindat. Gazdele terminau pregătirile chiar înainte de sosirea colindătorilor şi piţărăii erau scoşi fierbinţi din cuptor, de fiecare dată, când toată lumea deja aştepta la porţi. În piţărăi, nu se mergea în linişte, ci în veselie şi cu strigături care umpleau satul de voie bună, în întâmpinarea marii sărbători a Crăciunului. ”Dă-mi piţărăăăul, să nu-ţi iau pârlăăul!!”, „Hă, hă, hă, hăăăă, piţărăul şi cârnatul, că mâine mă duc la altu’!”
Vă imaginaţi ce vacarm se isca la porţile celor două familii, stârnit de colindătorii nerăbdători şi prinşi de frig?!! Dar merita aşteptarea, căci primul şi ultimul colac erau fierbinţi, atunci scoşi din cuptor, mari şi frumoşi, atunci când erau aduşi la poarta casei de gospodina cu faţa îmbujorată de efort şi arşiţa vetrei încinse. Cam la mijlocul satului, locuia Ion Dobrescu, autoporeclit Mongescu, ca pe un boier de la Glogova, cu care ar fi vrut să se compare. Aici, cei vârstnici primeau şi câte o ceaşcă din pământ plină cu ţuică fiartă. Când mă făcusem mai mărişor, Domnica, fiica gospodarului şi colega mea de şcoală primară, care nu venise la urat, rămânând acasă pentru a-şi ajuta mama la făcut împărţeală, pe post de „barmaniţă” la oala cu ţuică, m-a tratat şi pe mine, un fel de avans sentimental excepţional, oferindu-mi o ceşcuţă de lut plină cu ţuică, pe care era s-o vărsăm, pentru că ea se uita în ochii mei şi eu într-ai ei, iar ceaşca umbla aiurea între mâinile noastre. Mai făceau notă discordantă faţă de lumea din sat Pirţoanea, chiar acesta-i era numele, şi doda Lenuţa Sfăncioaca. Pitărăii lor ajungeau direct în găleata porcului ăla „mic”, sorocit pentru anul viitor. Erau cei mai răi colaci, făcuţi dintr-un aluat dubios, necrescuţi şi crăpaţi, dintr-o făină de calitate îndoielnică. De ce oare aceste două femei nu se încadrau în rândul lumii din sat nu se putea explica, mai ales că nu erau sărace?…
La terminarea procesiunii, sosiţi acasă, răsturnam direct pe pat traista plină de colaci şi, cu o meticulozitate repetată an de an, alegeam după calitate ceea ce primisem, numind-o şi pe gospodina care ni-i dăduse.
Începând de a doua zi, după fiertul boşomeţilor în căldarea de tuci, în zeama rămasă, bogată în proteine şi grăsimi, aromată de condimentele din compoziţia caltaboşilor, se introduceau colăceii primiţi ca dar, pentru înmuiere, unde se îmbibau şi apoi îi mâncam cu o poftă deosebită, până la îngreţoşare. Azi este considerat un abuz, după un post atât de lung. Altele sunt astăzi datele de reper ce se iau în calcul…
Prepararea şi coacerea colacilor, la noi în casă, se făceau în ziua premergătoare, adică în 23 decembrie, când camera dormitor-bucătărie se umplea de mirosuri apetisante şi de mult timp aşteptate. Pe lângă piţărăi, în aceeaşi zi, tata frământa şi cocea aluatul de cozonac, o raritate în sat pe timpul războiului, din care noi „furam” câte un boţ de cocă cu gust dulce-acrişor, ce nu l-am uitat niciodată şi cu aceeaşi plăcere îl prefer şi acum, gest detestat de consoarta mea, pe vremea când şi ea se îndeletnicea cu prepararea cozonacilor de sărbători, activitate pe care de mult a abandonat-o.
Tata era specialistul casei, de la care a învăţat şi mama. La 12 ani, fusese dus ca ucenic într-o patiserie din Brăila, unde a învăţat şi această meserie, apreciată mult de noi, copiii. Cam pe la aceeaşi vârstă, când eram la liceu şi locuiam împreună la gazdă, am învăţat de la el secretul gogoşilor, din aluat frământat sau nu, pe care dezinvolt le preparam de câte ori simţeam nevoia. Eram mândru şi mă lăudam la colegii de clasă, care nu mă credeau şi mă considerau un mincinos venit de la ţară.
Porcul era la saramură, urechile-i erau deja ronţăite, ca şi şoriciul de pe picioare şi de pe burtă. Pielea era sărată, trecută prin cenuşărit, după caz, şi pusă la uscat, pentru a fi folosită mai târziu, la confecţionarea încălţărilor de care aveam atâta nevoie, care erau pe-atunci opincile. Era semnalul că sărbătorile de iarnă au început, intrasem în vacanţă şi toată lumea era a noastră. Iar dacă mai aveam noroc şi de zăpadă, eram în culmea fericirii!
Unde eşti, copilărie, cu inocenţa şi fericirea ta, mângâiată de plăcerile acelea, pe cât de mărunte, pe atât de mari?
Plânsul dorului de mamă
La 27 decembrie 1898, în satul Valea cu Apă din judeţul Gorj, în familia Mrejeru, s-au născut două fete gemene, botezate Ana şi Maria. După alte două săptămâni, Ana a fost înfiată de sora mamei sale, Elena Bărdac şi, ulterior, în urma unei boli infantile, conform credinţei, a fost rebotezată Elisabeta. La părinţii ei naturali, Elisabeta a avut cinci fraţi: Grigore, Maria (geamănă), Polina , Lina şi Nicolae.
Părinţii adoptivi erau oameni înstăriţi, cu pământ mult şi prăvălie, în care se adunau mărfuri de la negustorii din Târg, cu relații și afaceri negustorești până în oraşele Brăila şi Galaţi.
…„Vetule”,(diminutivul folosit de viitorul soţ, învăţătorul Ion Șerbulescu), Elisabeta, în adolescenţă, a urmat cursurile Pensionului particular de fete din Craiova, unde se pregăteau domnişoarele cu stare materială bună. Acolo, s-a familiarizat cu literatura, artele frumoase, lucru manual la gherghef şi a deprins regulile şi manierele de comportament civilizat, exact ceea ce trebuia unei viitoare soţii de intelectual. Era o fiinţă fină, supusă şi, prin lecturi bogate, şi-a completat cunoştinţele de cultură generală, devenind o adevărată doamnă. De foarte multe ori, în situaţii extreme, ţinea locul soţului la catedră la Școala gimnazială cu 7 clase din comuna Valea cu Apă, unde soţul ajunsese director.
A fost o soţie minunată şi o mamă exemplară! A născut nouă copii, din care şapte au trecut de vârsta mamei. În anul 1952, înainte de a împlini 54 de ani, învinsă de necazurile persecuţiilor comuniste şi ale bolii de cord, pleacă pe drumul fără întoarcere, lăsând în deznădejde şi disperare un soţ elevat, dar nevolnic în treburile casei şi cu cinci copii nerealizaţi, din care patru erau fete şi un băiat. Ce tragedie! Nelly, cea mai mică fiică, avea doar 15 ani, vârstă critică la care avea cea mai mare nevoie de mamă. Fusese dată afară din liceu, considerată fiică de exploatatori şi, parcă nefiind suficientă durerea, rămâne şi orfană de mamă!
Ştirile actuale date pe TV abundă de cazuri de copii ai căror părinţi sunt plecaţi temporar la muncă peste graniţă şi care, de tristeţe, recurg la gesturi extreme, până la suicid, şi aceasta numai de dorul părinţilor.
Atunci, ce să mai zici despre orfanii care nu mai au nici o şansă să-i revadă pe cei dragi! Privind introspectiv situaţia, îmi vin în minte şi acum ameninţările mamei mele, care, în ştrengăriile noastre, pentru a ne domoli, ne ameninţa „că o să moară şi nici ouă roşii de Paşte n-o să mai avem”. Şi cu vorbele astea sigur reuşea să ne domolească!
Nelly, căci numai la ea mă refer, m-a impresionat profund prin nostalgia şi dorul ei de mamă, prelungit şi după căsătorie… Am fost mereu alături de ea, am încurajat-o şi am ajutat-o să depăşească momentele grele de depresie şi de tristeţe infinită…
În câte nopţi n-am sculat-o din somnul în care, „văzându-şi mama”, începea să plângă cu lacrimi de uda perina! Am primit şi reproşuri nevinovate: „De ce nu mă lăsaţi s-o mai văd, că venise pe la noi mama şi se pregătea să plece. Eu o rugam să mai rămână, să mai vorbim şi ea nu mă lua în seamă şi de aceea plângeam!”
Domol, eu o scoteam din starea trăirilor dureroase, cu afecţiune şi cu tandreţe o sărutam pe frunte şi, încurajând-o, o sfătuiam să uite, că altă cale nu mai este. „Vezi, de-acum eşti şi tu mamă şi trebuie să fii tare”, îi ziceam eu bărbăteşte, deşi eram copleşit de durerea ei, care mă marca profund, amintindu-mi de amenințările mamei mele.
Când nopţile cu plâns s-au terminat şi ne-am „trezit”, am constatat că avem multe fire albe de păr şi pe faţă ne apăruseră multe riduri, tot mai pronunţate… Oare de ce? Fiindcă, vrem, nu vrem, „TEMPUS irreparabile fugit”…
Mugurel Pădureanu-Coarba
