Derulând şirul faptelor şi întâmplărilor cu privire la prestigioasa instituţie de învăţământ, care a fost Şcoala Normală din Târgu-Jiu, amintim că în 1948 s-a făcut o nouă reformă a învăţământului, urmând modelul sovietic, în virtutea căreia s-a schimbat structura învăţământului, stabilindu-se următoarele trepte şi cicluri de învăţământ: învăţământ preşcolar, pentru copiii cu
vârste de la 3-7 ani, învăţământ primar obligatoriu, pentru cls.I-IV, învăţământ gimnazial, pentru cls. V-VII şi învăţământ mediu, care cuprindea: licee, şcoli pedagogice, şcoli tehnice şi şcoli profesionale.
Aşadar, Şcoala Normală a devenit Şcoala Pedagogică de Băieţi, cu durata de şcolarizare de 4 ani. Clasele I-III, care erau la ciclul inferior, au devenit clasele V-VII elementare sau gimnaziale, fiecare elev urmând a continua cursurile la gimnaziile unice, care au luat fiinţă în anumite zone rurale ale judeţului. Ca urmare, în majoritate, colegii mei din clasa a-II-a a Şcolii Normale, au fost nevoiţi să părăsească şcoala şi să continue clasa a-VII-a la aceste gimnazii, deşi veniseră la Şcoala Normală cu dorinţa de a se face învăţători, locul lor fiind luat de alţi elevi din Târgu-Jiu, mai ales din cei care locuiau în apropierea şcolii, mulţi din cei plecaţi revenind peste un an, susţinând examenul de admitere în anul I al Şcolii Pedgogice.
Eu, graţie unchiului meu, învăţătorul Pantelimon Goga, care era în bune relaţii cu economul Şcolii Normale, pe nume Boişoru, care susţinea că doreşte să mă înfieze, eu fiind orfan de tată, şi ţinând seama de faptul că fratele meu era deja elev în anul I al acestei unităţi şcolare, am reuşit să-mi continui studiile în clasa a-VII-a, tot în cadrul Şcolii Pedagogice, beneficiind, astfel, de serviciile unor profesori de înaltă pregătire profesională şi pedagogică.
Tot datorită acestei „reforme”, care nu a fost întru-totul de bun augur, s-a eliminat religia din planul de învăţământ, învăţământul căpătând un caracter laic şi, de asemenea, a fost scoasă limba franceză pe care o studiasem în clasele I-II, limbă modernă preponderentă în acea perioadă, care se studia în toate unităţile de tip liceal.
În locul ei, începând cu anul şcolar 1948-1949 a fost introdusă limba rusă, încă din clasa a IV-a a învăţământului primar. Era pentru învăţători, un adevărat calvar, fiind nevoiţi să predea această disciplină de învăţământ, fără să aibă niciun fel de pregătire în acest domeniu, învăţând şi ei odată cu elevii lor.
De fapt nici noi elevii, nu prea aveam tragere de inimă pentru a învăţa această limbă străină, probabil şi datorită relaţiilor cu ţara vecină de la răsărit, care n-au fost cele mai bune în decursul istoriei, mai ales că nu cu mulţi ani în urmă încorporase Basarabia, străvechi pământ românesc, în graniţele acestei ţări. Profesorii care predau această disciplină de învăţământ erau, în cea mai mare parte, din rândul refugiaţilor care părăsiseră Basarabia în timpul războiului poposind în diferite zone ale ţării noastre, unii dintre ei stabilindu-se în Târgu-Jiu sau în alte localităţi ale judeţului.
Noi, elevii, aveam şi un oarecare regret pentru faptul că nu mai studiam limba franceză, pe care o îndrăgisem şi o învăţam cu plăcere, mai ales că beneficiam de prestaţiile unor profesori renumiţi, care prin metodele lor reuşiseră să ne trezească interesul pentru această limbă romanică, purtătoarea unei prestigioase culturi europene şi universale. Şcoala Normală, devenită începând cu anul şcolar 1948-1949, Şcoală Pedagogică, s-a bucurat de-a lungul anilor, de un binemeritat prestigiu, datorită, în primul rând, încadrării ei cu profesori renumiţi, cu o solidă pregătire profesională şi pedagogică, cu o admirabilă probitate morală, un exemplu demn de urmat pentru elevii săi, proveniţi în majoritate din mediul rural, având, în cea mai mare parte, o condiţie materială destul de modestă.
Ei, profesorii, aceşti adevăraţi apostoli ai neamului, au fost legaţi trup şi suflet de şcoala pe care au slujit-o, manifestând o mare răspundere morală şi un înalt devotament, în munca de pregătire a elevilor, a viitorilor învăţători, formaţi pentru a instrui şi educa tânăra generaţie, având ferma convingere că profesia de dascăl este „cea mai nobilă de sub soare”, aşa cum afirma un strălucit reprezentant al pedagogiei europene.
În anul şcolar 1946-1947, director al Şcolii Normale era Titu Ciocănescu, profesor de geografie, un om de prestanţă, cu o mare autoritate, care impunea respect prin atitudinea sa, prin seriozitatea manifestată în toate împrejurările, prin comportament ales, de înaltă ţinută morală, coordonând destinele şcolii cu multă responsabilitate.
În toamna anului 1947 a fost numit în funcţia de director profesorul de limba şi literatura română, Petre Panaitiu, originar din ţinuturile Moldovei, el îndeplinind şi funcţia de primar al oraşului Târgu-Jiu în perioada anilor 1944 – 1946,
În calitate de profesor de limba şi literatura română, punea mult suflet în predarea lecţiilor, era un mare entuziast şi deosebit de generos în notarea şi aprecierea cunoştinţelor elevilor, notele predominante erau 8, 9 şi 10, stimulând astfel, interesul pentru această disciplină şcolară. Uneori, elevii care învăţam mai bine, eram nemulţumiţi când primeam nota 9, dorind să fim notaţi cu 10, notă pe care profesorul o acorda cu multă înţelegere şi generozitate. De alfel, fiind intraţi în Şcoala Normală prin examen de admitere, majoritatea colegilor învăţau cu seriozitate, obţinând rezultate bune la toate obiectele de învăţământ, mai ales, că fiind în majoritate elevi interni, foloseam cu chibzuinţă orele de meditaţie, de după-amaiză, fiind coordonaţi cu severitate de elevii din clasele superioare, care erau şefi de meditaţie şi care ne acordau şi un oarecare ajutor în înţelegerea şi pregătirea lecţiilor.
Un om de mare valoare, de înaltă prestanţă profesională, a fost profesorul de istorie Ion Manolescu, care ne preda lecţiile de istorie antică în clasa I a Şcolii Normale cu mult patos şi pasiune, prin expunerile lui clare şi deosebit de entuziaste reuşind să ne trezească emoţii şi sentimente profunde, stimulându-ne un deosebit interes pentru studierea lumii antice. Era un tip bine făcut, cu părul puţin grizonant, deşi era încă tânăr, cu o ţinută vestimentară îngrijită şi elegantă, un om care strălucea prin pregătirea sa profesională, prin demnitate, sobrietate, exigenţă şi totodată multă înţelegere pentru fiecare elev în parte, sprjinind în mod deosebit, pe cei pasionaţi pentru studierea istoriei, unii dintre ei, chiar îmbrăţişând această carieră didactică. Am regretat faptul că începând cu clasa a-II-a, profesorul Manolescu n-a mai predat istoria la clasa noastră, în locul lui venind profesorul Mihăileanu, care de asemenea, punea mult suflet în predarea lecţiilor, fiind deosebit de atractiv prin expunerile sale, reuşind să ne stimuleze atenţia şi interesul pentru acest important obiect de învăţământ.
Printre profesorii remarcabili care ne-au instruit şi educat în această perioadă a ciclului inferior al Şcolii Normale, mai amintesc pe Eugen Crăciunescu, profesor de matematică, cu o ţinută deosebit de elegantă şi îngrijită, care ne-a introdus în mod reponsabil în tainele matematicii, pe profesorii de geografie Atena Dumitrescu şi Radu Raita, ultimul de o deosebită exigenţă, care prin metodele folosie, ne determina să studiem cu multă profunzime noţiunile de geografie, pe profesorul Ion Dragomir, care în clasa a-II-a ne-a predat atât limba română, cât şi limba franceză, principala sa specialitate, fiind, însă, psihologia şi pedagogia, discipline predate cu mare responsabilitate, exigenţă şi autoritate morală şi profesională, ceea ce făcea să aibă un prestigiu indiscutabil în rândul elevilor, care îl apreciau şi pentru faptul că în cadrul consiliilor profesorale, lua întotdeauna apărarea elevilor, la care ţinea foarte mult.
O amintire nespus de frumoasă mi-a lăsat-o Ecaterina Viaşu, care în clasa a VII-a, ultima clasă a ciclului inferior, ne-a predat cu multă măiestrie şi înţelegere, limba şi literatura română, această adevărată Doamnă manifestând o mare afecţiune faţă de mine, mai ales că în acest an, în luna lui florar, spre sfârşitul anului şcolar, decedase şi mama mea, Ana Dragotă, în urma unei boli incurabile, rămânând astfel, orfan de ambii părinţi, iar dumneaei, neavând copii, avea intenţia să mă înfieze, fapt afirmat mai târziu, peste câţiva ani, manifestându-şi regretul că nu a făcut acest gest la momentul potrivit. Desigur, moartea părinţilor, mi-a deschis în sufletul pur şi inefabil de copil, o adâncă rană sufletească, care nu s-a vindecat niciodată, punându-şi puternic amprenta asupra personalităţii mele, rămânând mereu, o fire mai interiorizată, melancolică, purtând permanent în suflet nostalgia dorului de părinţi, stare sufletească exprimată preponderent şi în volumul meu de versuri „Singur în lume”, cu subtitlul „Autobiografie sentimentală”, volum publicat şi lansat anul trecut în cadrul Atelierului Naţional de poezie „Serile la Brădiceni”- ediţia a XIV-a.
Prof. Nicolae Dragotă
