Dimitrie Cantemir, un însemnat om de stat și un savant enciclopedist de reputație mondială(I)

738

Motto:
”Acest principe era un om cu suflet mare cu mari virtuți, obișnuit cu primejdia și având o dragoste de necrezut pentru știință, încât nu s-ar putea afla altul asemenea din vremurile vechi la acele popoare. Mărturie stau comentariile lui istorice despre istoria turcilor și a moldovenilor, despre Dacia antică și alte lucrări.”
T.S. BAYER – cărturar german, biograf al lui Dimitrie Cantemir
***
”Moldova era guvernată pe atunci de prințul Cantemir, care unea știința literelor cu știința armelor.”
VOLTAIRE
***
”L-au iubit muzele, l-au prețuit oamenii învățați, l-au cinstit împărații.”
MIHAIL SCHENDO – cărturar grec
***
”Adesea îți dai multă osteneală să redeștepți lucruri trecute, să reînvii autori de demult, lucrări pe care nimeni nu le mai citește și cărora le dai o sclipire de interes și o părere de viață.”
SAINTE-BEUVE

În anul acesta se împlinesc 350 de ani de la nașterea lui Dimitrie Cantemir și 300 de ani de la decesul acestuia (21 august 1723), un mare om de stat, în două perioade scurte domnitor al Moldovei, cu o minte atotcuprinzătoare: orientalist, istoric, geograf, filosof, logician, etnograf, muzicolog, filolog, biograf, beletrist și poliglot (latina, greaca, turca, rusa, franceza, italiana, araba și persana).
Dacă e să caracterizăm pe scurt epoca în care a trăit Dimitrie Cantemir, vom constata că a fost o perioadă zbuciumată, de mari frământări politice și de războaie. De la 1600 până la 1720, în Europa a existat un lanț de războaie, rareori întrerupte de scurte pauze, era epoca competițiilor teritoriale între state. Cantemir a fost contemporan cu descreșterea Imperiului Otoman, cu Ludovic al XIV-lea, Regele Soare, cu acel geniu militar, Carol al XII-lea, care a adus Suediei apogeul expansiunii sale în Europa, și cu Petru I, unul dintre cei mai mari reformatori din istoria Rusiei. Cât privește țările românești, Moldova și Muntenia, acestea erau dependente de Înalta Poartă, cu domnitori aleși din familii pământene, între care existau intrigi, rivalități, așa cum a fost rivalitatea dintre familia Cantemireștilor și a Brâncovenilor, dintre genialul umanist renascentist, Dimitrie Cantemir, și Constantin Brâncoveanu, ”prinț al aurului”, un adevărat domn creștin, ctitor de biserici, meșter neîntrecut al diplomației, dar înclinat și spre jocuri de culise, promovator al culturii și sfânt prin moarte.
Sub raport spiritual, Occidentul precum și popoarele Europei Centrale se aflau la zenitul barocului, la care se adaugă bizantinismul. În țările românești, renașterea bizantinismului, barocul și orientalismul formau ”un minunat și rafinat amestec” (Lucian Blaga), aspecte ce se întrevăd în cultura promovată de Constantin Brâncoveanu și în opera lui Dimitrie Cantemir. Viața lui Dimitrie Cantemir este trăită la răscruce de vremuri.
Din cei cincizeci de ani cât a trăit, Dimitrie Cantemir a petrecut 16 ani în țară, 22 de ani la Constantinopol și 12 ani în Rusia. În 1688, Dimitrie Cantemir îl schimbă pe fratele său, Antioh, la Constantinopol, în dubla calitate de învățăcel și de ostatic al tatălui său, domnitorul Moldovei, Constantin Cantemir. La moartea tatălui său, 1693, boierii l-au chemat domn pe Dimitrie Cantemir, domnie neoficială de câteva săptămâni (martie – aprilie), deoarece turcii, câștigați de Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Românești, nu recunosc alegerea lui Dimitrie Cantemir și numesc domn pe Constantin Duca. Se retrage ca exilat la Constantinopol unde studiază cu multă pasiune manuscrisele și cronicile turcești. Ocupând timp de cinci ani (1695 – 1700) tronul Moldovei, Antioh Cantemir îl trimite pe fratele său, Dimitrie, la Constantinopol în calitate de capuchehaie, adică reprezentant diplomatic. Pentru scurt timp, vine în țară spre a se căsători cu Casandra, fiica lui Șerban Cantacuzino.
În 1700, Antioh Cantemir este mazilit și înlocuit, la stăruințele și banii lui Constantin Brâncoveanu, cu Constantin Duca, la a doua domnie. În continuare, Dimitrie Cantemir desfășoară o intensă activitate politică împotriva lui Brâncoveanu, care avea o mare influență asupra scaunului Moldovei. Dimitrie Cantemir reușește să câștige domnia Moldovei pentru fratele său Antioh (1705 – 1707), perioadă în care se răcesc raporturile dintre cei doi frați. În 1710, Dimitrie Cantemir reușește să dobândească tronul Moldovei, având ca ideal politic pe plan intern înlăturarea oligarhiei boierești, iar pe plan extern, lupta împotriva stăpânirii turcești. Se aliază cu Rusia, cu considerația că este singura țară care poate ajuta Moldova să-și capete independența. În acest scop, se încheie tratatul de la Luțk cu Petru I, țarul Rusiei. După înfrângerea țarului la Stănilești, Cantemir a fost nevoit să părăsească Moldova și s-a stabilit în Rusia până la moarte. La plecare a fost însoțit, în afară de membrii familiei sale, de un mare număr de oșteni, curteni, printre care și Ion Neculce, cronicarul de mai târziu. Acesta rămâne în Rusia doi ani și, neputând să vină în țară, este nevoit să-și prelungească exilul încă șapte ani în Polonia. În cronica sa, ”Letopisețul Țării Moldovei”, scrie despre domnia Cantemireștilor. În urma tratativelor cu turcii după bătălia de la Stănilești, aceștia cer țarului extrădarea lui Dimitrie Cantemir, ”rebelul principe al Moldovei”. Răspunsul lui Petru I este acesta: ”Aș putea da turcilor toată țara până la Kursk, pentru că îmi rămâne nădejdea de a o recuceri, dar nu pot nicidecum să-mi calc credința și să predau pe un principe care și-a pierdut domnia pentru mine, căci e cu neputință să recâștigi onoarea odată ce ai pierdut-o”.
Pentru familia sa și pentru moldovenii pribegiți în jur de 4000 și 24 de mari boieri, țarul le-a dăruit o moșie care-i purta numele lui Dimitrie Cantemir, Dimitrievka. Se stabilește mai întâi la Harkov, apoi, în 1719, la Moscova, unde se căsătorește cu Anastasia Trubețkoi, iar în 1721 se mută la Petersburg și este numit membru al senatului și consilier intim al Petru I. Dimitrie Cantemir se bucură de toată atenția și afecțiunea țarului. În calitatea sa de senator și consilier intim, participă nemijlocit la conducerea statului. Îl însoțește pe țar în Prusia și în expediția din Caucaz, dar se îmbolnăvește și se întoarce acasă. În ziua de 21 august moare de diabet la moșia dăruită de țar. Secretarul lui Dimitrie Cantemir notează: ”Cneazul nostru s-a desăvârșit din viață astăzi după-amiază, orele 7 și 20 de minute.” La 1 octombrie 1723 este înmormântat la Moscova, în mica biserică ”Sfântul Constantin și Elena”, clădită de el, alături de prima lui soție, Casandra, și de fiica lui, Smaragda.
În 1935, osemintele lui Dimitrie Cantemir au fost aduse în țară și depuse în firida din dreapta a bisericii Trei Ierarhi de la Iași. Cel mai înalt ierarh al Moldovei a rostit atunci aceste cuvinte: ”Iată-ne, Măria Ta, că-ți ieșim în întâmpinare noi toți: Voievodul tuturor fraților români, vlădici, sfetnici ai tronului, căpetenii de oști și mulțime de norod, să Te primim cu ochii în lacrimi, în Cetatea Măriei Tale și aici să Te așezăm întru odihnă fără tulburare, pe veci de veci.”
Prin tratarea unor varii domenii de cercetare – istorie, filosofie, religie, logică, geografie, etnografie, lingvistică, muzicologie – se poate atribui operei vaste a lui Dimitrie Cantemir un caracter enciclopedic. Prin bogăția de informații și prin metoda de utilizare critică a izvoarelor, Dimitrie Cantemir se deosebește de cronicari, fiind un adevărat istoric în accepțiunea modernă a cuvântului.
Majoritatea lucrărilor lui Cantemir au fost scrise în latină, greacă, turcă, bucurându-se de aprecierea oamenilor de cultură ai vremii, au fost traduse în arabă, franceză, engleză, germană şi română.
La 11 iulie 1714, Academia de Științe din Berlin, fondată de Leibniz, filosof, logician și matematician german, în 1701, îl alege pe Dimitrie Cantemir printre membrii săi. ”Prin adeziunea sa, societatea noastră a dobândit o nouă strălucire și o podoabă neîntrecută”. Reținem un fragment din diploma acordată lui Dimitrie Cantemir: ”Dar iată că faptul și-a găsit împlinirea acum, că prealuminatul și preaînvățatul Dimitrie Cantemir, domn ereditar al Moldovei, principe al Imperiului rusesc, dând o pildă pre cât de demnă de laudă, pre cât de rară, și-a închinat numele ilustru, cercetărilor științifice”. La sugestia și îndemnul Academiei berlineze, avea să compună în anii următori ”Descriptio Moldaviae” (1716) și ”Historia moldo-vlahică” (1717), iar spre sfârșitul vieții scrie ”Hronicul vechimei a româno – moldo-vlahilor”, ”întâi pre limba latinească izvodit, iară acum pre limba românească scos cu truda și osteneala lui Dimitrie Cantemir, Domn al Moldovei”. Cam în aceeași perioadă cu ”Descriptio Moldaviae” a scris și ”Viața lui Copnstantin Cantemir” și ”Creșterea și descreșterea Curții Otomane”, lucrare tradusă și tipărită în engleză, franceză și germană. Printre ultimele lucrări figurează și ”Evenimentele Cantacuzinilor și Brâncovenilor”, scrisă în limba rusă.
Atât în ”Hronicul” său, cât și în ”Historia moldo-vlahică”, reia ideile cronicarilor: romanitatea poporului român, unitatea de origine și de limbă, continuitatea lui pe teritoriul vechii Dacii, dar se diferențiază prin varietatea izvoarelor, bogăția lor, atitudinea critică a autorului în selectarea informațiilor și a argumentelor, spiritul combativ, obiectivitatea și metoda de lucru.
Scrisă după 1714 și terminată în 1716, ”Descrierea Moldovei” este o lucrare cu caracter geografic, istoric, instituțional, administrativ, etnografic și cultural. Este formată din trei părți. ”Partea geografică” cuprinde: numele vechi și nou al Moldovei, așezarea și hotarele ei, clima, apele, munții, câmpiile și podișurile. Cea mai întinsă este ”Partea politică”, formată din 19 capitole, în care tratează: modul de cârmuire a Țării Moldovei, despre alegerea domnilor, înscăunarea, întărirea și scoaterea din scaun a acestora, despre oastea moldovenească, despre structura socială a țării, legislația și economia ei, despre obiceiurile tradiționale legate de principalele momente ale vieții. Ultima parte se intitulează ”Despre cele bisericești și ale învățăturii în Moldova” și descrie religia, tagma bisericească și mănăstirile Moldovei.
Ultimele două capitole din această scriere conțin un strălucit studiu lingvistic despre ”graiul moldovenesc și despre literele moldovenilor”. Plecând de la cele două păreri privind originea graiului moldovenesc, limba latină sau cea italiană, Dimitrie Cantemir așază pe trei coloane dovezile probante pentru o teorie sau alta, lăsând pe cititor să aleagă una din opinii: latinește: ”incipio”, ”dominus”, ”verbum”, ”caput”; italienește: ”cominincio”, ””signore”, ”parola”, ”testa”; moldovenește: ”încep”, ”domn”, ”vorbă”, ”cap”. ”De aceea lăsăm pe bunul cititor să judece singur” – afirmă Cantemir.
Dimitrie Cantemir este primul gânditor român care a încercat să distingă etimoane dacice. De asemenea, vorbește despre îmbogățirea graiului moldovean prin împrumuturi de cuvinte grecești, turcești și leșești (poloneze) ”după ce au început să facă negoț”. Interesant e că marele savant atestă începutul fenomenului cunoscut în lingvistică sub denumirea de palatalizare (cuvinte cu pronunțare regională), dând și exemple: ,,bine” – ,,ghine”, ,,vie” – ,,ghie”, ,,piatră” – ,,chiatră” etc. După ce afirmă că ”valahii și ardelenii au același grai cu moldovenii”, vine cu precizarea că există totuși diferențe de rostire între aceștia (graiuri).
Caracterul etnografic al scrierii ”Descrierea Moldovei” rezidă din felul cum prezintă moravurile moldovenilor, obiceiurile de logodnă și de nuntă, ”obiceiurile de îngropăciune la moldoveni”.
Va urma
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here