În primul rând, pe dealul Golgotei, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, s-a rugat pentru iertarea celor care Îl chinuiau, iar, Sf. Ev. Luca relatează că cele şapte cuvinte pe care le-a rostit Domnul, la scurt timp după ce a fost atârnat pe crucea de pe Golgota şi în timp ce soldaţi trăgeau la sorţi pentru hainele Lui rămân demne de consemnat pentru eternitate! El a rugat pe Dumnezeu Tatăl pentru iertarea prigonitorilor, folosind următoarele cuvinte: «Când au ajuns la locul, numit Căpăţâna, L-au răstignit acolo, pe El şi pe făcătorii de rele: unul la dreapta şi altul la stânga, iar Iisus zicea: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”» (Luca 23, 33-34). Domnul nostru a rostit aceste cuvinte în momentul când I se băteau cuiele, respective, când crucea a fost ridicată, dar, vrem să atragem atenţia, că lucrarea de mijlocire a Marelui Mare Preot a început în momentul când sângele jertfei a început să curgă. Aşadar, în timp ce alţii Îl batjocoreau – da, când râsetele de batjocură şi de dispreţ au atins punctul culminant, Hristos a reacţionat cu totul altfel, decât ar fi făcut-o cei mai mulţi oameni, pentru că în loc să ameninţe pe duşmanii Lui, să se răzbune sau să-i blesteme, El S-a rugat Lui Dumnezeu pentru ei. Aşa cum s-a văzut în multe detalii legate de moartea lui Iisus, prin această intervenţie de preot pentru ucigaşii Lui s-a împlinit o profeţie din Vechiul Testament, fiindcă Domnul S-a dat pe Sine Însuşi la moarte şi a fost pus în numărul celor fără de lege, iar, în acest fel, a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi (Isaia 53, 12). Toată însemnătatea morţii de pe cruce se poate sintetiza în acest act al rugăciunii de mijlocire: «Dumnezeu, într-adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El» (Ioan 3, 17). Desigur, fiecare muritor ar fi avut în aceste momente dorinţa să urască şi să blesteme, să insulte pe ucigaşii lui, şi s-ar putea naşte gândul, că Dumnezeu devenit om, ar fi putut să exercite deodată sub o formă oarecare judecata divină împotriva acestori oameni răi. Dar Hristos venise să facă o lucrare de har şi El a murit, ca să plătească iertarea păcatelor oamenilor! Chiar şi în punctul culminant al luptei Sale cu moartea, îndurarea Îi umplea inima! Expresia «căci nu ştiu ce fac» nu arată nicidecum că ei nu erau conştienţi de comportarea lor păcătoasă, pentru că neştiinţa nu scuză niciodată păcatul, iar, acestor oameni le era cunoscut faptul că ei se comportau în chipul cel mai păcătos. Cei mai mulţi au fost pe deplin conştienţi de faptul că făceau fapte rele, iar Pilat însuşi a declarat pe Iisus ca fiind nevinovat. De aceea, membrii sfatului au ştiut foarte bine că nu puteau să aducă o acuzare îndreptăţită împotriva Lui, cu toate că soldaţii şi mulţimea poporului putea să recunoască uşor că se făcea o mare nedreptate, căci, luau parte cu bucurie sarcastică la cele ce aveau loc. Mulţi dintre batjocoritorii curioşi de la Golgota au trăit momentele când Iisus învăţa şi făcea minuni şi probabil că în inimile lor nu credeau că El merită să moară în felul acesta! Desigur, ignoranţa lor nu era de scuzat şi nu îi declara nevinovaţi pentru comportarea lor! Ei nu au înţeles, însă, dimensiunea uriaşă a crimei lor, erau orbi faţă de realitatea absurdă, că ei crucificau pe Fiul lui Dumnezeu. Erau insensibili din punct de vedere spiritual, deoarece au iubit mai mult întunericul decât lumina! De aceea, nu au recunoscut, că Acela, pe care ei Îl omorau, era Lumina lumii, căci, «Dacă ar fi cunoscut-o (adică, înţelepciunea lui Dumnezeu), n-ar fi răstignit pe Domnul slavei» (1 Corinteni 2, 8). Deci, unde se găseşte împlinirea rugăciunii lui Isus? În numeroase ocazii, iar, prima împlinire a avut loc la pocăinţa tâlharului care atârna pe cruce alături de Iisus (Luca 23, 40-43). O alta a avut loc imediat după aceea, când un sutaş s-a convertit, când e vorba despre unul dintre militarii care L-au crucificat pe Iisus (versetul 47). Alte împliniri au avut loc în săptămânile şi lunile care au urmat, în mod deosebit la Rusalii, când o mulţime mare de oameni din Ierusalim au crezut în Hristos. Fără îndoială că mulţi dintre ei au fost printre aceia care cereau cu voce tare moartea lui Iisus şi Îl batjocoreau, când stăteau în jurul crucii, fiindcă ni se spune, de exemplu în Faptele Apostolilor 6,7, că un număr mare de preoţi de la Templu L-au declarat mai târziu pe Iisus ca Domn al lor. În concluzie, este important să se înţeleagă că rugămintea lui Iisus pentru iertarea ucigaşilor Lui nu era legată de iertarea imediată şi necondiţionată a tuturor celor care au contribuit la crucificarea Lui. El a mijlocit mai degrabă pentru aceia care se vor căi şi se vor îndrepta spre El, ca Domn şi Mântuitor şi El S-a rugat, ca Dumnezeu să nu le pună la socoteală moartea Fiului Său Preaiubit, dacă în cele din urmă vor recunoaşte dimensiunea uriaşă a faptelor lor şi vor implora pe Tatăl ceresc pentru iertarea păcatelor lor. Iertarea divină nu va fi niciodată acordată oamenilor care stăruiesc în necredinţă şi păcat, acelora care au persistat în ura lor faţă de Iisus, iar, prin «Rugăciunea lui Isus» nu le-a fost dată iertarea automată a crimei lor. Dar, aceia care s-au pocăit şi au căutat iertarea, aşa cum a fost sutaşul, tâlharul de pe cruce, precum mai târziu preoţii şi unii din popor, vor avea parte de harul nespus de mare, deoarece Hristos S-a rugat pentru ei, şi aceasta era valabil pentru toţi cei care Îl vor primi în credinţa lor nestrămutată şi în iubirea lor!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
