Despre EU – TU (Identitatea, diferenţa în a fi şi etc.-ul)

845

Trebuie să recunosc faptul că rezultatul textului de paternitate venit din Anglia, mi-a descrețit fruntea, însă semnele de întrebare au curs gârlă. De atunci mă învârt încoace, încolo, în timp şi spaţiu şi, cu sau fără voia mea, câtă vreme, cu toată ştiinţa modernităţii, întrebările kantiene sunt la fel de actuale ca acum aproape 250 de ani, pe vremea lui Kant, gânditorul german, mă tot întreb, asemenea lui, „Cine sunt eu”, „ce este omul?“. Mă tot întreb şi mă frământ şi pentru faptul că expresia de pe templul de la Delphi, de peste 2500 de ani („Cunoaşte-te pe tine însuţi!“), este mai actuală ca oricând ! Fireşte, contextual, mai ales când puşi sus, pe un piedestal (de cele mai multe ori de către partidul din care facem parte, întâmplător, şi la putere !) credem că tot ce a gândit omenirea ne stă în buricul degetului arătător şi afirmăm tranşant, în văzul lumii: „lumea sunt eu !“ (mare comedia dracului!) – că tot ţine de propagandă, în termenii actuali, de comunicarea politică (la școala de scos politruci pe țeavă, ce promovează ideea conform căreia politica ar fi o curvă și că trebuie tratată ca atare) sau altfel spus, de felul în care manipulezi prostimea. Adică, mai concret şi pentru a mă exprima elegant, prostimea fiind, fie cetăţenii luați în braţe, până ce, turmentați (de vorbe), îşi dau votul, fie indivizii, forţă de muncă (productivă) şi societate de consum(at) (surogate) dizolvați ireversibil în gloata deasupra căreia sunt doar EU. Eu lustruitul partidului la școala de făcut…! (Nu mai spun că pute!) EU, înțelegi? Tu ? !…
În altă situaţie, când neuronul îşi face treaba (admit că înţelepciunea e greu de atins !), ne consolăm cu maxima poetului intrată, deja, în folclor: „lumea este, aşa cum este, şi ca lumea suntem noi.“ Iar de aici şi până a privi în cel de lângă tine, nu e decât un pas. (A privi, evident, empatic, nu ca viţelul la poarta nouă! cum o face des, chiar prea des, doar din interes, aproapele nostru. Nu de alta, dar nu are rost! Ne-am cam săturat de zâmbete false, un fel de duioşii bordeliere!). Şi vedem sau înţelegem ce? Răspunsul, în condiţii, am zice, la prima vedere: un EU-TU, luat în sensul comun al expresiei, adică, un EU multiplicat în miliardele de suflete, pe două picioare. Idee cum nu se poate mai periculoasă, de altfel experimentată de regimul comunist!!!! (Sper să n-o mai facă şi alte regimuri, că regimuri, slavă Domnului!) care tocmai a călcat în picioare (mai ales în partea asta, a noastră de lume!) tot ce i-a stat în cale, fără a ţine cont de faptul că doar la naştere (şi poate nici atunci!), avem doar şanse, repet, șanse egale.
În realitate, un EU-TU, căruia i-am ratat specificitatea (adică i-am dat la o parte ceea ce are el, celălalt, singular şi nerepetabil). Iar ceea ce ţine de neasemănător, fie ţi-e dat de la Dumnezu (doar când vrea El !), fie ai câştigat cu sudoare, îndurând şi arşiţa, şi gheţurile vieţii etc. E, astea toate, inclusiv etc.-ul, adăugat de mine, nu doar ca să mă aflu în treabă, ci din conştiinţa complexităţii, ce ţine de universal şi necuprindere cu mintea umană, coagulează şi structurează, repet, cunoaşterea noastră, a omului, a acestui EU-TU – frumos, fericit, adevărat, liber (dacă or exista şi aşa?!) Toate bune şi la locul lor! – am zice, simplificând lucrurile, după principiul lui Brâncuşi, idee aparentă şi ea, că altfel Maestrul nu ar fi înălţat stâlpul din pridvorul casei olteneşti spre cer, ca să reazeme infinitul, zicându-i Coloana fără de finit. La îndemână i-ar fi stat să spună: „Coloana lui Brâncuşi“, (cum fac stârpiturile, marii deștepți ce pun pe hârtie nu știu ce bazaconie și una, două, hai sus, cu legea lui Sulică – demnitar și demnitate, că îți vine să vomiți!), că doar nu-l oprea nimeni! Numai că Maestrul nu fusese împins de nu ştiu cine, pe nu ştiu ce… iar, în plus, El era, deja, însuşi EL sprijin cerului nostru, era Maestrul căruia etc.-ul îi dispăruse precum coada fructului copt şi parfumat, spre înmiresmarea şi luminarea omenirii, a tuturor. Brâncuşi era, asemenea lui Eminescu (şi încă vreo alţi câţiva din lume), geniul omenesc. Iar el, geniul, de oriunde ar fi, asemenea sfântului, îşi are locul său. Cu prisosinţă! Şi în cer, şi pe pământ! Şi acum, şi-n toate timpurile! Numai să vrei să-l ştii ! E, aici e aici!…Mai vrea cineva să-l ştie? Politrucii sau cei școliți la comunicarea școlii de partid, nici gând. Ura din care sunt plămădiți, firea-nefiresclui și, evident, egocentrismul în care se tot scaldă, îi fac să creadă că lumea, dincolo de ei, nu există. În fine, trec peste faptul că puțini sunt cei ce vor să mai știe cine este Eminescu, Brâncuși, Creangă și alții… Păi dacă e așa, atunci mai vrea cineva să audă cine e baba Floarea (de aici din Lunca Dunării, Bretania sau pustiurile siberiene, care (fără sclipirea geniului), încă mai pune degetul pe cuponul de pensie (ce-i aduce, pe la noi, nimic din ce înseamnă alinare), lună de lună, la venirea poştaşului, şi îngenunchează, cu smerenie, în faţa altarului, avându-şi în minte şi neamul, şi pe Dumnezeu?
Sau cine este cel aflat în nu ştiu care colţ al lumii, frânt de dorul locului în care s-a născut, loc limită al existenţei şi conştiinţă a lui şi a oricui din lume ? Cine e copilul care abia a văzut lumina zilei şi cine a fost sufletul ce, o clipă mai înainte şi-a luat rămas bun ? Sau cine e, de pildă, cetăţeanul german, englez, francez sau de te miri unde, care a venit, ehe, tocmai de acolo, aici, şi care a călcat pe axa lui Brâncuşi, pusă, parcă, să reamintească oricui şi de „Cina cea de taină“ la „Masa tăcerii“ şi de faptul că, fără dragoste, fără iubire, sărutul, fie el şi la „Poarta sufletului“, rămâne simplu gest şi nu imanenţă pe pânzele vremurilor, spre înălţarea noastră, ca oameni, spre cer?
Cine mai e el, omul făcut individ, în realitate ameţit (de țuică, de promisiuni-vorbe goale, pentru interese personale sau grup, că șleatcă sună prea urât!, bântuie, de-aiurea, uitând şi de cuprinderea gândului, şi de faptul că lumea nu e tocmai poezie (cum bat câmpii unii, până ce te văd slugă!) şi mai ales de faptul că pământul nu merge chiar pe un perfect rotund? Cine?
Cine e el, cine sunt eu şi cine eşti tu? Ce este omul ? Omul, acest EU – TU cu sau fără etc.-ul pomenit ceva mai sus?
Evident, nu ne interesează cine sunt cei ce mimează în a fi doar un etc …și iar un etc…
Dacă aveți eventuale răspunsuri, le aștept!
Al vostru, Eu-Tu
Nicolae Bălașa

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here