Gheorghe Vasiluţă are vocaţia epistolei/scrisorii, specie lirică tipică epocii clasicismului. Le-au practicat Ion Ghica, Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Negoiţescu, Gheorghe Grigurcu, Theodor Codreanu, Ion Popescu-Brădiceni ş.a.
În „Scrisoare de acasă” Gheorghe Vasiluţă fusese un nostalgic al paradisului copilăriei: grădina, izvorul, iarba, pădurea, fântâna, iubirea ş.a. Poeziile sale sunt evident tributare modernismului tradiţional, dar au o prospeţime specifică, un timbru personalizat, vocea îi e singulară prin patriotismul făţiş şi vertical, dar şi prin erotikonu-i de factură preponderent lirică.
Textele îmbracă hainele sacrului resurect ori ţâşnind spontan din profan, emoţionează când ingenuu aude strigătul pietrei sau înalţă o rugă către cer, idolatrizându-i pe marii lirici Grigore Vieru, Mihai Eminescu ori Adrian Păunescu.
Poetomul Gheorghe Vasiluţă are cultul Eladei şi Romei, patria întâielor literaturi şi culturi prestigioase. Cu asemenea modele pe cale, are deseori izbânzi certe şi în cel de-al doilea volum intitulat inspirat „Epistole scrise-n amurg”. Cum criticii s-au antepronunţat într-o prefaţă: Ion Trancău şi într-o postfaţă: Mircea Tutunaru, mie nu-mi rămâne decât a-mi redacta nişte note de lector oarecum abilitat.
Întâi poetul îşi încearcă lira cu versuri programatice cu fior filosofic şi religios, continuă cu versuri militant-patriotice şi mesianice, cu versuri ale universului de-acasă. Apoi nu ezită să-şi remodeleze stilul în versuri satirice şi pamfletare şi chiar în câteva proze cumva autobiografice.
Când un critic de factura mea curajos–exigentă se apucă de-o asemenea cronică de întâmpinare, e obligat să-şi argumenteze judecata de gust / de valoare, întrebându-se/ mă/ cât de poet este Gheorghe Vasiluţă. Ia să vedem dimpreună: „Veniţi la Alba Iulia, sub clopotul de dor,/ Unirea să rămână ca lacrima ta, mamă!”; „Se moare-n pas alergător aici, la voi,/ şi gloanţele, hieroglife, se iscălesc pe cripte,/ când ies strigoii verzi, ai nopţii, din noroi,/ cerându-vă tribut pe sfintele morminte” (Ce dor îmi e); „Un soare apune la marginea zării/ şi cerul în clocot se zbate-n fântână”; „Satul meu sublim şi blând ca un poet,/ ne regăsim din ce în ce mai rar,/ uitat îmi este crângul de cornet/ şi stins îmi este dorul pădurii de stejar/… / Din munţi cărunţi, de vreme şi de val,/ pâraie-n matca lor mai limpezi or să vină,/ noi doi, bătrâne sat, rămâne-vom pe mal,/ şi pe prundiş la Jiu, vom pune prima cină” (Ne regăsim mai rar).
Poema „Fântâna de la Anin” rezistă întreagă, fiind un pastel reuşit, într-un ritm savant, grav, amfibrahic, cu imagini inedite şi metafore vii. Citez câteva „stampe”: „Sub cerul ca spuza, în casa de lemn / din ţarina tatei unde-n zori se zidea / fântâna ce încă mai poartă comoara / şi-a mamei şi-a tatei în ea”; sau „Această fântână stropită cu mir”; dar şi „Din inima pietrei, obada rotundă / ia forma ca luna în vârf de condei, / cioplită cu dalta, cioplită cu trudă, / cilindricul corp se-ngroapă în stei”.
Gheorghe Vasiluţă e un topofil, iubeşte locurile pe unde a trăit, le evocă uneori elegiac alteori melancolic, le transcrie în note muzicale („În dumbravă la Turceni”).
Îl inspiră amintirile persistente pe care le reimaginează sub semn de visare dar şi „sfredelind în scoarţa timpului de ieri” (versul e memorabil – n.m.).
O poemă gingaşă se răsfaţă ludică şi infantilă, pariind pe sensibilitatea micuţilor cititori din clasele I-VIII. Este vorba despre „În umbra nopţii”, uşor romantică, discret simbolistă, dar şi apelând dezinvoltă la fabulă. Debutează perfect, prozodia e atent autostrunită, trohaică şi melodioasă: „Toamna e spontană-n toate/ când, îngălbenindu-şi frunza,/ ca o buburuză, muza/ se destăinuie în şoapte// Veveriţe-n scai de pluş,/ sub o ploaie de alune,/ stau la poarta unei june,/ ţopăind prin corcoduş.// Grauri, mii, şi cocostârci/ pleacă-n stoluri spre Algér,/ simt că-i toamna, vine ger/ şi de dor pleacă năuci” ş.a.m.d.
Poezia pentru copii îi iese categoric mulţumitor, onorabil. Câte-o „cantilenă” îmbracă veşmânt pictural dar şi aură metafizică: „Roua în petala florii se transformă-n nemurire.// În grădină, trandafiri,/ şi-au deschis petala roz,/ când nostalgice-amintiri nasc în noi statui de bronz” (Ploaia).
Neputându-i ierta pe stupizii autori şi pe mediocrele autoare de manuale pentru clasele I-VIII, alcătuite într-o incredibilă bătaie de joc şi cu un limbaj pleonastic, sărac, lipsit de imaginaţie şi primitiv (iată cum sună o tautologică invitaţie la lectură: „O altă poezie a poetului G.T. în care a zugrăvit tabloul toamnei, într-un mod vesel şi amuzant, este poezia Rapsodii de toamnă”; a-ţi priceput propoziţia, nu? „O altă poezie a poetului este poezia…” Oribil, Horror de prostie crasă la pag 17 din manualul de clasa a IV-a din 2016 semnat de şapte cadre didactice de-a căror calificare mă îndoiesc iremediabil şi definitiv), recomand acestor impostoare şi alte poezii, compuse cu talent şi cu autentic respect pentru şcolari spre a le prelua în manualele ciclului primar din noua „cărticică de zi” a lui Gheorghe Vasiluţă „Epistole scrise-n amurg” după cum urmează: Iarna, Andrada; Se-ntorc cocorii, mamă; Ochi de pământ; Amprenta unui om ş.a.
Un comentariu de Ion Popescu-Brădiceni
