Îmi aduc aminte de mama mea Elena I.Popescu, ca de o zeiţă grecească şi romană la un loc a Casei cu vatră de foc, cu sobe de teracotă ori de zid/ în zid (duble ca să se încălzească ambele hodăi). Era frumoasă, în cel mai autentic stil cu putinţă, era de o tulburătoare prospeţime a pielii corpului şi feţei, nu era ahtiată după haine scumpe, dar cele pe care le purta îi dădeau dignitate şi aură interbelică. Deşi cu studii medii, împrăştia în jur o spiritualitate care absorbea răul, îl exorciza.
Intelectualismul său era funciar, înnăscut, răsfoia o carte cu o naturaleţe şi cu o inteligenţă fireşti, deloc ostentative. Ne citea cu voce tare (deci barthesiană contemporană cu postmodernii şi cu transmoderniştii din instinctu-i perfect ancorat în ambele realităţi: şi în cea fenomenală şi în cea numenală, şi în cea ontologică şi în cea fenomenologică) în fiecare seară, cu o atitudine… carthezianopascaliană: dârză, fermă, aspră (precum mâinile-i bătătorite de muncile zilei – n.m.).
Era, repet, uluitoare prin capacitatea-i de a izbuti să cuprindă totul, însă ocupându-se separat de fiecare părticică a lui, construindu-ne nouă, tuturor, pe care ne guverna matriarhal, ca o Atenă şi Afrodită reunite parcă reinaugural, ca o Minervă şi o Diană în aceeaşi „formă” reoriginarizată, într-un regim bolşevic, opresiv şi criminal, cu care se lupta ca o «eroină non-stop», mereu reîncărcată cu un entuziasm infrenabil – repet, construindu-ne nouă un paradis fie el şi cumva mereu „provizoriu”, mereu înconjurat de dictaturi, utopii negative, totalitarisme, minciuni, delaţiuni odioase etc.
Avea în prezenţa-i – neinhibată de conjuncturi potrivnice – o bunătate imensă şi o generozitate pe care azi cu greu le mai întâlneşti. Ca viermele de mătase, şi-a ţesut făptura şi imperiozitatea firii ei brădicenene într-o iluzie: ca ambii ei copii să aibă acces la învăţătură, la propăşire socială, la o profesie academică. Poate că, graţie exigenţelor ei repetat reformulate, am realizat în viaţă atât cât mi-a permis mie condiţia mea de ţăran plecat la oraş ca atâţi alţii între anii 1950-1990 să-şi împlinească visul sădit încă din copilărie. Mie acest vis mi l-a inseminat – precizez încă o dată şi cu acest prilej refut o afirmaţie a unui critic literar actual complet idiot – măicuţa mea, Elena I.Popescu ot Brădiceni. Tot aşa au procedat Marin Preda, Zaharia Stancu, Petre Brâncuşi, Ion Căpruciu ş.a.
În ochii mamei mele, lumina-şi cristaliza, în urma unei secrete alchimii, străluciri diamantine cu care nimic din ce-o înconjura nu-i rămânea străin. În orizontul ei cognitiv, familia ei era rostul său pe pământ, pentru care şi-a jertfit pe sine ad infinitum, până când într-o bună zi a răpus-o o boală cumplită, nedreaptă, nemiloasă.
M-am întors în anii tinereţii ei orgolioase, plenipotenţiare, când trona – ca o campioană herculeană – peste grădină, peste ogoare, peste fântâni, peste livezi, peste plantaţiile cu pruni, peri, nuci şi corcoduşi, peste curtea cu păsări şi coteţele cu tot soiul de animale ce trebuiau, ritualic, hrănite, peste tarlalele cu cartofi etc.
Şi tatăl meu, Ion Popescu-Călăraşu, i s-a supus mereu, cu nesfârşită dragoste, prietenie, solidaritate (şi la bine şi la rău). Azi îşi trăiesc veşnicia în cochetul cimitir din Drăgoieşti aşezat pe buzele Bâltei, sub Stârcu, cândva bogat în fructe, coarne, mure, fragi, căpşuni, ciuperci, poroabe, flori, miere (în stupii albinelor sălbatice – n.m.), apă de izvor, măcriş, dragavei, ştevie, ai, ceapa ciorii, lăptuci, păpădie, muşeţel, ghindă, duzi pitici. Fie-le măcar dincoloitatea nemuritoare! Şi ei! Şi lui!
Ion Popescu-Brădiceni
