De la Cantonul Bâlţii pe „drumul de sub munte”

571

După o perioadă mai îndelungată primesc un telefon, ce mă anunţa că, dacă vreau să fac nişte fotografii pe Cheile Sohodolului de Izvarna, ar fi cel mai nimerit moment, pentru că după ploile căzute pârâul curge prin chei cu nişte căscăduţe şi repeguşuri de toată frumuseţea. Trebuie să fac precizarea că nu am descoperit eu că apa curge, dar după cum spune şi denumirea (Sohodol în slavonă ar însemna vale seacă), în perimetrul respectiv curgerea apei prin chei este destul de rară, dar de o spectaculozitate cu totul aparte.
Cum cerul se limpezise, la întoarcere am luat-o pe drumul de sub munte, intrând pe la Cantonul Bâlţii şi continuând ruta pe Valea Mare –Runcu –Bota -Dobriţa şi, la final, Leleşti. Oprindu-mă să mai fac câteva fotografii undeva între Dobriţa şi Leleşti am putut sau mai bine spus am avut privilegiul de a face câteva peisaje de excepţie a zonei montane gorjene. Sătucurile de munte chiar conace din munte, ce se puteau vedea cu teleobiectivul ajutat de claritatea excepţională a atmosferei, cheile Şuşiţei Verzi ale Sohodolului ale Susenilor ori Şuşiţei Seci cum mai sunt cunoscute de localnici şi, nu în ultimul rând, valea Deleşului de unde o cărare, ce pleacă din spatele bisericuței, străbate un peisaj aproape ireal prin câmpurile de lapiezuri (zona de lapiezuri din acest perimetru este considerată cea mai spectaculoasă din Carpaţi, iar după unii geologi chiar din Europa) pentru a ajunge în apropierea altui fenomen rar Inelul de Piatră al Sohodolului de Runcu, (un alt inel de o mărime asemănătoare mai poate fi văzut la nivel european doar în Franţa pe cheile râului Gerd, iar in lume pe Canionul Colorado cu un fenomen asemănător supranumit de amerindieni „Urechea Vântului”).
Iar peste tot acest tablou străjuie ca un veritabil bastion de piatră Muntele Pleşa cu al lui vârf ce de la 1444 m domină peisajul întocmai ca un foişor de pază şi unde te aştepţi, dacă dai crezare legendelor cum că prin aceste locuri ar fi trăit uriaşi care erau numiţi „pelasgi”, ce făcuseră chiar Podul Uriaşilor (nu departe, la Ponoare) să apară unul chiar pe buza muntelui cu ghioaga la spinare şi mâna la frunte scurtând zarea. Şi ce era curios că deşi intrasem de câteva zile bune în luna lui Brumărel vegetaţia pe munte şi nu numai era verde aproape ca în miezul verii. De multe minuni este capabilă natura – mă gândeam eu simţind cum mă ia frigul. Rămăsesem „cu gura căscată” la peisaj, deşi trecusem de nenumărate ori prin acele locuri, dar limpezimea deosebită a atmosferei de acum dădea locurilor parcă altă viziune şi aproape uitasem că ieşisem din maşină în cămaşă, iar vremea de toamnă chiar dacă era soare îşi spunea cuvântul.
Concluzia nu este greu de tras. Avem locuri de un excepţional peisaj și potenţial turistic. Doar că de cele mai multe ori din nepăsare ori necunoaştere, pur şi simplu, ne batem joc de ele. Iar faptul că pe unii nu îi interesează, iar alţii nu intervin, mărginindu-se să declare nişte perimetre de pe urma cărora să încaseze doar nişte taxe (de intrare, vizitare), nu este o soluţie la problematica actuală dezbătută (din fericire ori nefericire, nici nu mai ştiu cum să-i spun), tot mai mult în cadrul unor proiecte comunitare integrate de protejare a mediului şi a factorilor ambientali locali.
Mugurel PETRESCU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here