Sărbătorirea Marelui Eminescu a prilejuit și lansarea volumului de versuri apărut la Editura „Tipo Moldova” și intitulat neutru „Gânduri în trei rânduri”,,În anul 1994, în „Lumina din cuvânt” apărută la editura „Alexandru Ștefulescu”, cu coperta realizată de profesorul și caricaturistul Grigore Haidău, Antonie Dijmărescu ne-o prezintă pe autoare ca fiind cunoscută publicului iubitor de poezie, numele său apărând sistematic în publicațiile locale. Marieana Popeangă Cornoiu scrie. Dimensiunea liricii sale cuprinde o bogată arie tematică, dominante fiind totuși întrebările de natură existențială, analogia vieții cu codrul, descifrarea limbii naturii și triumful vieții. Trăiește acut momentul ,,azi” prin verbul ,,a fi”, iar viața-râu o dăruiește cititorului prin omul navigând spre întunecatul port îndepărtat. Prin versul său, poeta oprește scurgerea timpului, oprește clipa. Perimetrul tematic al poeziei autoarei se îmbogățește cu lirica patriotică, cu Carpații, simbol al veșniciei.
„Lacrima stelei” apare la Editura „Spicon” în anul 2001, iar „Făclii în templul tău, Eternitate” la Editura „Rhabon” în 2004, ultima dedicată părinților Dumitru și Paraschiva. Nostalgia se naște din sentimentul muririi în fiecare clipă câte puțin, din sentimentul efemerității omului în raport cu eternitatea, fiecare om având un timp al lui cu care pornește în cursă de când se naște. Omul însă greșește direcția alergând spre nimicul din care a venit. „Sub iarbă”… ar spune Marin Preda feminin al literaturii noastre contemporane, scriitoarea Paula Romanescu.
Autoarea Marieana Popeangă Cornoiu nu greșește direcția și la început de an 2019 ne surprinde pozitiv cu un volum de versuri apărut la Editura „Tipo Moldova” intitulat neutru „Gânduri în trei rânduri”. Volumul Marieanei Popeangă Cornoiu consfințește relația esențială dintre „eu” și elementele: timp, natură, iubire.
Autoarea Marieana Popeangă Cornoiu nu pune în circulație concepte și idei ce frământă omul modern: globalizarea, extincția universală, cosmosul, anxietatea, angoasa, desacralizarea ființei, complexele feminității, infamul, absolutul, veșnicia, îndepărtarea de cultură, ci teme clasice: universul imaginar, geneza, visul, îngerii, existența tragică, viața viitoare, amăgirea, mitul adamic etc. Acestora le-a răspuns demult. Un „eu” liric feminin, sensibil și visător, își caută identitatea lăuntrică, raportându-se la natura înconjurătoare, la…stele. Nu își pune întrebări tulburătoare, nu caută sensul existenței. Își cunoaște rostul „ontologic”. Interogațiile sale nu sunt retorice. Răspunsurile sunt concrete și le primește de la tămâioare, lăcrămioare, lalele, crizanteme, trandafiri, stele, soare, lună, câmpul înflorit, dar și de la câmpul gol al toamnei. Toată natura dovedește empatie și simpatie față de frumoasa poetă ce o cunoaște, la rândul ei, dintotdeauna. Ar fi prea multă liniște în universul autoarei și l-ar stăpâni ca o profesoară de la catedră, chiar și fără catalogul cu note, dacă n-ar exista dorul și tristețea. Numai dorul și tristețea primesc de la autoare întrebări retorice. Problemele cu acestea ale poetei par să fi devenit cronice, după acutizări repetate … și soluțiile se amână „sine die”. Poeta aduce cetății Târgu-Jiului o jertfă din dragoste ca și cea din legendă. Cartea este un fel de joc „de-a v-ați ascunselea” cu dorul și tristețea. Discursul vocii lirice în aceste poezii, deși este tot unul lin, aduce din poem spre cititor un sincopat strigăt de ajutor, intersectează liniștea naturii cu pauze de neliniște, sintaxa dorului și tristeții este ,,liberă”, urmând sinusoidele gândurilor, iar cuvintele, cu toată simplitatea lor, reușesc să „doară”. De aceea, stând față în față cu poeta i-aș ticlui în cuvintele următoare, nu un „leac de frică” cum a ticluit Alexandru Lăpușneanu soției sale, ci un leac de „dor”. Încep cu cuvintele unei prietene pe care o s-o tot citez, care spune că „dorințele noastre înmuguresc în albia alintărilor, iar apropierea dezvăluie o cutremurătoare dorință după grațiile uitării”. Pentru a întări afirmația, precum la școală „profesorul de literatură”, îi recomand doamnei Cornoiu Marieana ca lectură suplimentară cartea din care eu am citit „poemul mugurilor pe ramură” în care înfloresc și Parfene Constantin „Metodica studierii limbii și literaturii române în școală”, despre compunerile cu final dat. Știind-o ambițioasă, nu va plagia pe poeta ieșeană Corina Gherman, ci pe tema descifrării misterului mugurilor va alcătui o compunere cu final dat „apariția mugurilor chiar pe 
ramura în care înfloresc”. Dorul apare în albia dorinței apărute din alintare. La fel și mugurii. Mugurașul dorului este și el apărut din alint, nu este o rană. Și dacă după această compunere autoarea mai crede că „doru-i tot rană deschisă”, îi mulțumim că n-a procedat ca poeta Corina Gherman în al său ,,Dialog abstract” care spunea: „C-un oftat și c-o nădejde, vreau rana să mi-o vindec, l-am chemat în vis pe Eros … călare pe un liliac, iar în tolbă o săgeată cu vârf înveninat și mi-a spus că din greșeală a pus floarea în vârf de ac, mă va lovi cu ea în noapte…de noapte caut tot ce nu găsesc, a venit și Cupidon din deșertul arabic și mi-a spus că tot ce caut pe pământ n-o să găsesc…m-am înfuriat prea tare și pe loc îi iau arcul și săgeta și le-am aruncat în foc…de atunci și până azi inima lui vine să mă certe…dar nu înțelege că de acum Cupidon va împărți iluzii deșarte”.
Marieana Popeangă Cornoiu „nu decade zeii din Olimp”, cum ar spune criticul Magda Ursache, ci rămâne a „zămisli” triunghiuri de cocori având rădăcini poate triunghiul altarelor dacice Cetățeni-Dragoslavele-Nămăești, n-a uitat misiunea de a „zămisli” o viață, pe fiica ei, Georgiana, și participă activ la viața literară și culturală a orașului și nu numai. În acest sens a făcut parte activ și face parte din Cenaclul „Columna” și este nelipsită la manifestările organizate de Biblioteca Județeană „Cristian Tell” din Târgu Jiu. Privește cele „trei galaxii” învingând spațiul, numără cele trei petale ale trifoiului, ascultă cum „cresc aburii primăverii cu trei aripi” zămislind „gânduri în trei rânduri”. Îndrăznesc un dialog în versuri între poetă și poetul Ion Popescu Brădiceni. Îi dăm cuvântul poetului, deși versurile următoare sunt un testament al acestuia-Deşi mi-e clipa suspendată-n hău/ avem, în doi, un Univers Organic./Tot cripticul se oglindeşte-n Fanic./Însinguratul eu-s. Darul Tău e să-nveşmânţi mereu în vorbe scumpe/ca aurul Povestea Vieţii noastre./Avem o lance veşnic între coaste,/n-avem în schimb sub vălul ce ni-l rumpe/Iisus, cel Însuşi, cu o milă rară,/decât Reînceputul: temerară/Călătorie-n Absolut. Vai, nouă,/picioarele însângerate,-n rouă,/iubitele de-altdat’ ni le dezgheaţă./Se pierd apoi, dezverginate,-n Ceaţă.
Poeta spune-eșarfe de dor peste umbra pădurii când frunzele mor/ dormind Dumnezeu, strigăte fără ecou – vis neîmplinit /înmugurirea tăcerilor din suflet – mărturisirea/cu nodul în gât, cuvintele-nghițite – tăceri smerite/să-nveți zâmbetul la școala decepției –amărăciune/Chemarea la comunicare-câte păcate, dureri neexprimate – pete pe lună /poți să pui oare frâu de argint gândului când nu-s hotare?/frumosul din suflet, târziul din gând întreabă mereu”până când”./oglindite-n alb potecile zânelor – iarna în pridvor amintirea ta – grădină ofilită așteptând ploaia /cătând lumina un fluture pe lampă – prima iubire/suflete dansând pe ringul amintirii – rugul iubirii/pentru femeie, oglindă elocventă – ochiul de bărbat/să pictăm cu roz gânduri de primăvară -pân ni se-nseară/șotron jucând cu pietrele de moară – prin viață trecând/vlăguita maree a sângelui cald.
Poetul nu renunță:
Punct acestei fantezii de-o să pun, nu am habar:
În orice imaginar din nimic frumos răsare mia de mărgăritare, de din zare-n altă zare răsfirându-se-nspre mare.
Fiecare umbră-i o esenţă,/raza lunii-n două s-o despartă:/noi hrăpiţi, seduşi prin excelenţă,/de Nemoarte, Glorie şi Artă.
Și pentru că această încurcătură este foarte grea să lăsăm să o rezolve tot mai bine dragostea cum spune poetul în poezia ,,Lacul pur,,-Ei se iubeau/nebuni de tot,/se dezbrăcau/ca-ntr-un compot./Eu îi priveam/beat de splendoare/de după geam/(dar ce oroare!)/Le strălucea/pielea pe ei./Curgea sudoarea/precum un clei/care-i suda/ca-n androgin/(ce armonie/dar şi ce chin!)./Ei se iubeau/de tot nebuni./Şi se făcuse/de vineri luni./Aveau de gând/să se-nmulţească/într-o hodaie/dumnezeiască./Să nască prunci/la nesfârşit:/căci A IUBI/e ca-ntr-un zid/al Existenţei./Acolo-i cald./Şi-n temelia/ca de smarald flori sacre ard.
Nu ţi-am fost cunoscut locurile, unde-ţi ţii aprinse focurile inspiraţiei. Te ştiu mai degrabă din lecturi. Aş vrea, mi-ar face plăcere, să bem amândoi în tăcere, ca Hogaş cu Ghermănuţă, un vin sfânt, amirosind a vânt şi a necuvânt, şi a dumnezeire; şi cu Cănuţă-om sucit, căci şi el a intuit ce-i cu Omul în lume.
Tatăl nostru dă-mi tu măcar o certitudine neştiută, ca să mă încumet eu a sărbători o alta aflată de mine în vreun cotlon suspendat între valoare şi frumuseţe, singurele legi care-i dau poeziei siguranţă de sine.
Scântei aprinse sub pașii secundelor – calea robilor/tata la arat – sus pe bolta cerului carul răsturnat.
Din luminile naturii și umbrele tristeții și dorului autoarei străbate întrebarea sa dintotdeauna – Marieana Popeangă Cornoiu rămâne nemuritoare sau devine nemuritoare? Este nemuritoare și numai dacă doar ar fi educat, cum a educat, mulți elevi și i-ar fi învățat, cum a învățat, mulți copii limba română, pe care o și definește magistral, stabilind clar și locul poetului. Limba română este dor pus la păstrare, o sfântă moștenire din lacrimi adunată de la cei ce n-au avut timp de plâns, zâmbet și lumină pentru cei care-or să vină. Patriotismul rămâne ,,roșul macilor legănându-se-n lanuri – gând străbunilor’’. punte între lumi cântecul cocoșilor – dorul de străbuni. Și acum, din versurile autoarei o întrebare-poți să pui oare frâu de argint gândului când nu-s hotare?
Dr.ec. Victoria Stolojanu-Munteanu
