D. Tătăroiu: poetul dimierilor din Arcani

497
Signature --- Image by © Royalty-Free/Corbis

Gorjul nu se poate lăuda cu prea mulți poeți. D. Tătăroiu este unul din cei aparținători anilor 1940 – 1950. Uluitor broșura ,,Drag mi-e jocul românesc. Folklor din Bihor” a apărut la ,,Editura noastră” din suburbia Militari a Bucureștilor, în colecția ,,Biblioteca Satelor” Nr. 46, în 15 mai 1940, cu o prefață de Regina – Maria și D. Tătăroiu, intitulată ,,Rânduri despre rostul acestei broșuri”.
Textele folclorice sunt culese de prin satele bihorene ori arădene: Hotărel, Pîncota, Tinca, Vașcău, Ghigișeni, Stela, Sârbești, Lunca, Telechin, ș.a.
Importanța celor 16 pagini emerge deopotrivă din frumusețea extraordinară a unor versuri și din ,,localismele” regionale, explicate la subsol într-un glosar de termeni ieșiți din uzul curent; strict zonale.
A doua ,,cărticică” a apărut în 1945 la Tipografia ,,Gorjeanul” Târgu Jiu și are în cuprins o mână de ,,Cântece pentru dimierii mei” din Arcani și din Câmpofenii Gorjului. (vreo 15 n.m.) cu valoare etnografică și antropologică socială și economică și – deloc în ultimul rând – poetică și stilistică, însă – cum arată poetul D. Tătăroiu – cu ,,iz de cronică” să scrie ,,istorii ….”, căci a crescut ”din adânc de veacuri dace” având drept ,,zestre-n mine un pandur, un înțelept, țăran, străbun”. Ultima strofă din ,,Copil gorjan” are mobilitate vaticinară și futurologică: ,,Din cartea de citire știu pe Tudor și pe Horia: ca ei poimâine o să fiu și-oi scrie ca ghioaga – istoria!.” Deci cântecul e vădit o artă poetică precum ”Testamentul lui Tudor Arghezi” ori înclină doctrinar spre un profetism ca-n ,,Libertatea de a trage cu pușca” a lui Geo Dumitrescu.
,,Cântecele pentru dimierii mei” vădesc și astăzi, în post și trans-modernism, valențe de prospețime, de plasticitate, de muzicalitate deși ”capodoperele” volumului sunt poemele cu vers lung, cu o tentă prozaică evenimențială, picarescă, pitorească și spiritual – culturală.
Religia – cu hermeneutice/ rădăcini geto-dacice – relevă axiologic accente transontologice de o tulburătoare (încă în eon –n.m.) autenticitate și simultaneizare sincretică și interogativă. Rimele sunt rare: glie – păpădie, duc – năuc, nucă – îmbucă, s-au copt – ca un opt. De influentă gândiristă, D. Tătăroiu plătește tribut poeziei tradiționalist – ortodoxe, cu ispite expresioniste, ca în Nichifor Crainic ori ca în Arun Cotruș.
,,Săracă toamnă de la Gorj” este un psalm și începe antologic: ”Doamne, Doamne, mi s-a scurtat puterea pe glie, ca pe iazuri puful de la păpădie; mi s-a rupt cobza coastelor la sapă, când îmi curgeau pe frunte broboane de apă”, ce mi-l amintesc brusc pe Marian Drăghici cel din ,,Păhăruțul”. În ”La cules în via de la Sănătești” (dedicată învățătorului Dumitru Coiculescu – n.m.) compoziția freamătă încă a must dulce, proustian și poate și oleacă pillatian ori voiculescian, drept pentru care o propunem în grupajul liric aferent textului de față.
La fel de bine se configurează ,,metafora vie” (a lui Paul Ricoeur” ori ”metafora revelatorie” (a lui Lucian Blaga) în ”Dimierul Ion” ori în ”Vecine dă-mi amintirile mele înapoi”, sau în ”Pe drum de țară oltenesc” și mai cu seamă în ”Slavă pentru copilărie țărănească” și în ”Jinduire oltenească”. Cert este că Dumitru Tătăroiu și-a schițat o ars poetica proprie în care stăpân e Soarele, urciorul cu apă vie, sfredelirea pământului pe iaz semantic și transretoric. Această poetică de o simplitate trucată este a sufletului său îndatorat de mirajuri ca un bumb care își citește în larg de zare drumeția ca într-o carte. ,,Lumina de pe suflet înflorește crud pe gură, împletind horbotă albă din urzeli de gând sărace”; poetul nu știe de visează sau aievea e pe drum. Ori așteaptă icoanele amintirii sa-i luluie alene povești de-adolescență când roua pică-n gene, când atâtea file rupte primesc scrumul vremuirii sau întind pas pietrei până la Brădiceni sau Arcani.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here