Eu, în toată viaţa mea, am purtat cu mine o carte cu scrieri de Eminescu şi despre Eminescu. În anul 1987, participând la un concurs pe teme de investiţii şi inovaţii la Ploieşti, întâmplarea a făcut să fiu cazat la hotel în camera cu dl. inginer Paţ Traian, şef serviciu tehnic Maşini Grele Bucureşti, sigur eu mă decăleam prin a citi din această carte (îmi plac foarte mult poeziile lui Eminescu). La un moment dat, mă întreabă dl. Paţ, Tovarăşe Vulpe, văd că citiţi pe M. Eminescu.
Vă plac aşa de mult?
Şi eu am răspuns da, foarte mult.
Bine, dar pe poetul Grigore Vieru, din Basarabia de dincolo de Prut, 1-aţi cunoscut?
Eu am zis ca nu.
Atunci dânsul mi-a recomandat să citesc o carte de poezii de Grigore Vieru, că se găsesc şi în librăriile noastre. Am început să caut acea carte numită Rădăcina de Foc. Am căutat-o, dar n-am găsit decât într-o librărie din Craiova, pe care mi-a cerut valută, mărturisesc sincer că la vremea aceea nici nu ştiam eu ce înseamnă valută. După o perioadă de 1-3 ani, mă trezesc prins de umăr, eram pe Calea Victoriei în Bucureşti şi când mă uit în urmă, surpriză, era dl. Paţ şi prima vorbă a fost …Tovarăşul Vulpe, ai găsit cartea Rădăcina de Foc?…, eu am zis că nu. Era în 15 iunie 1989, apoi a zis dânsul vino cu mine. Era o librărie undeva aproape, am mers cu dânsul la librărie, a scos din buzunar 41 de lei, a luat cartea şi mi-a făcut-o cadou, cu rugămintea să o citesc, a mai scos din buzunar 25 lei şi mi-a cumpărat o agendă medicală, pe care mi-a dat un autograf şi o urare …. „să am agenda, dar să n-am nevoie de ea”. Terminasem treburile prin Bucureşti, fusesem în delegaţie în interes de serviciu. De la întâlnirea noastră am mers direct la tren, nerăbdător am abandonat cartea cu Eminescu pe care o aveam ca de obicei cu mine şi am început să citesc Rădăcina de Foc, de Grigore Vieru.
După cinci ore de citit, că atât făcea trenul de la Bucureşti la Târgu-Jiu, am zis eu, trebuie să cunosc personal acest om. În anul 1991, am auzit la radio că poetul Grigore Vieru din Basarabia, se află la tratament la Băile Herculane, am luat la telefon staţiunea şi am vorbit personal cu domnul director al staţiunii pe care l-am întrebat dacă este adevărat ce am auzit eu la radio, că domnul Grigore Vieru este la tratament la Herculane şi mi-a răspuns că da.
A doua zi la ora două, am plecat la Herculane, întrucât am ajuns prea devreme, am stat la poarta hotelului până la 7,30.Am întrebat portăriţa, unde este cazat? Și era la etajul 3. Am mers, am aşteptat în hol pe un fotoliu până am auzit mişcare în apartament, am bătut la uşă şi mi-a răspuns o doamnă, era soţia dânsului. I-am spus că vreau să vorbesc cu domnul Grigore Vieru şi a zis da, dar aşteptaţi puţin, aşa am făcut.La un moment dat, s-a deschis uşa şi atunci când l-am văzut, m-am aşezat în genunchi în faţa dânsului şi am început să citesc din scrisoarea ce o aveam pregătită de acasă, intitulată, „Închinare poetului Grigore Vieru”.Dânsul s-a aplecat asupra mea să mă ridice, dându-mi seama de efortul ce trebuia să-l facă, eu ştiind că era bolnav, m-am ridicat şi m-a invitat în apartament. În momentul acela, am terminat cititul închinării, i-am făcut cadou trei cărţi ediţia 1932 – 1936 şi i-am cerut permisiunea să ne mai întâlnim, a zis da, mi-a dat un număr de telefon, i-am mulţumit şi am plecat. Fac precizarea că aşezarea în genunchi s-a datorat superiorităţii dânsului faţă de mine, care mi s-a întipărit în minte, după ce am citit cartea ce mi-a făcut-o cadou domnul Paţ Traian, în care este scrisă şi poezia „Oda lui Mihai Eminescu şi mamei sale Eudochia”, pe care o ştiam pe din afară.
A urmat apoi, întâlnirea care a culminat cu aducerea dânsului în Gorj, prima dată cu sprijinul domnului Gîrbaciu de la cultură, în vremea aceea şi a domnului Prefect Greblă Toni şi a doua oară cu sprijinul domnului director CNLO, inginer, Ionel Manţog şi d-lui director general Baican.Precizez că şi prima, şi a doua oară, mi s-a dat maşină cu care l-am adus de la Bucureşti, prima dată cu Espero de la CITEX şi a doua oară cu CIELO de la SNLO, care-1 deservea pe domnul director Manţog Ionel.
La prima aducere în Gorj a domnului Vieru, l-am dat în primire domnului Viorel Gîrbaciu, de la cultură, care s-a ocupat de dânsul toată perioada cât a stat în Gorj, eu având câteva probleme de familie.La a doua venire, era de Ziua Minerului din 2001 şi domnul director Baican Gavril mi-a zis să mă ţin aproape de domnul Grigore Vieru, pentru că îl cunosc şi îi ştiu păsurile.Am participat cu dânsul la masa festivă de la vila Glogoveanu din Glogova, unde m-am îngrijit de dânsul până la plecare la Bucureşti, invitaţi fiind de dl. Director ing. Baican Gavril.Îmi aduc aminte de un episod, stând la masă a început să dea ceva picături de ploaie. Dânsul era în cămaşă fără haină, m-am dezbrăcat eu de haina mea şi am pus-o pe umerii dânsului, dânsul a zis că nu este nevoie.
Am făcut acest gest deoarece ştiam că este şubred cu sănătatea şi eu aveam toată răspunderea pentru dânsul, mai cu seamă că ştia toată familia dânsului că eu am insistat să îl aduc în Gorj (un an de zile), cu vizite la dânsul când era la Bucureşti, cu telefoane la Bucureşti şi Chişinău. Am făcut acest lucru, deoarece ştiam ce înseamnă Mihai Eminescu, pe care dânsul îl iubise atât de mult, iar eu îl iubeam în aceeaşi măsură, atât pe Mihai Eminescu, cât şi pe domnul Grigore Vieru.Eu mai aveam şi am şi acum obligaţia faţă de basarabeni care au contribuit la creşterea şi educarea mea de la 7 la 17 ani, lucru ce l-am publicat şi în Glasul Naţiunii la Chişinău.Având în vedere dragostea şi recunoştinţa ce o are domnul Grigore Vieru pentru poporul român şi pentru întregirea neamului românesc, cred că ar trebui să i se facă un bust din bronz pe un soclu de 10 m înălţime undeva în Târgu-Jiu.Întâlnirile le pot documenta cu aprecierile (înscrisurile la adresa mea), pe care le deţin din partea dânsului.
În amintirea veşnică
Scris cu ocazia decesului poetului Grigore Vieru, din Basarabia, azi, 18 ianuarie 2009. Cu lacrimi în ochii mei, îl rog pe Dumnezeu să-l aşeze în rândul celor drepţi, acolo, în viaţa veşnică şi să ne mai dea asemenea oameni, care prin lupta lor să-i împlinească visul de întregire a neamului românesc, vis cu care s-a născut şi a murit. Vulpe C. Vasile, fost locuitor al satului Poiana, Rovinari, judeţul Gorj, timp de 50 de ani, perioadă în care l-am cunoscut pe domnul Grigore Vieru şi am ţinut prietenie sinceră şi sfântă vreme de aproape 20 de ani, 1991-2008. I-am pus tablouri cu chipul său în multe unităţi de onoare ale Gorjului, cum sunt Muzeul ,,Alexandru Ştefulescu”, Universitatea „Constantin Brâncuşi”, în rândul clasicilor români din Biblioteca Judeţeană Gorj, Târgu-Jiu etc. Am fost la Chişinău şi i-am aprins o lumânare la mormânt, unde i-am jurat că o să alerg să îi facem un bust în Târgu-Jiu şi cu sprijinul şi sponsorizarea făcută de marele om din Gorj, dl.ing. Viorel David, director general la ARTEGO Târgu-Jiu i-am făcut bustul şi s-a instalat în clădirea CEO, în holul de la parter, prin bunăvoinţa d-Iui Director General Boza. Așa a fost după cum este scris în materialul de față în cele cinci pagini.
Vulpe C. Vasile
