Sufletul omenesc în toată complexitatea lui aspiră necontenit spre un ideal. Fără această credinţă el n’ar fi putut să ajungă niciodată la progresul de azi, mai ales că în orice acţiune a lui şi-a evidenţiat o fermă tendinţă de a se ridica totdeauna spre culmile culturii şi ale civilizaţiei.
Cultura după cum o afirmă dl. Nichifor Crainic, ca „tehnică a vieţii morale”, este sublimul uman din om, blândeţea oricărei acţiuni, înţelegerea morală a oricărei fapte, iubire şi muncă, dar mai ales suflet şi continuă năzuinţă de a fi tot mai om. Iar civilizaţia ca „technică a vieţii materiale” se măsoară la un popor, după numărul şi varietatea uneltelor tehnice, cari i-au înlesnit omului, adaptarea la mediul geografic. Civilizaţia este ceva, care de multe ori se poate câştiga foarte repede, pe când cultura este ceva profund şi temeinic, care nu se poate împrumuta. Civilizaţia s’a născut odată ca despărţirea omului de celelalte animale. Domnul Prof. Rădulescu-Motru susţine că: „civilizaţia este organizarea bunurilor materiale ale unui popor, rezultată din adaptarea acestuia la mediul geografic la care trăeşte”, iar „cultura este organizarea cu conştiinţă a unul plan de organizare a produselor sufleteşti proprii”. Şi noi, Românii, ne bucurăm de existenţa unei culturi şi civilizaţii proprii, dar nu dezvoltate la perfecţiune. Nu avem la îndemână toate descoperirile tehnice cari să ne înlesnească adaptarea perfectă la mediul geografic în care trăim. Mai ales ca ţară agricolă avem nevoie de foarte multe instrumente tehnice ca să putem avea beneficiile pe cari le au alte ţări cu bogăţii ca ale noastre. Deasemenea şi din punct de vedere cultural, toate creaţiunilc spirituale româneşti cari ne-au înlesnit adaptarea la mediu, deşi unele sunt dezvoltate într’o anumită măsură, nu sunt încă perfecţionate, fiindcă nu respiră şi nu trăiesc toate din sufletul pământului românesc, ba mai mult, n’au unificat încă toate aspiraţiile naţionale. „Cultura este sinteza devenirilor istorice, conştiinţa de sine a sufletului naţional” (V. Pârvan).
Dintre toate popoarele cari s’au perindat pe aici, noi am rămas poporul cel mai strâns legat pe pământ, noi ne-am adaptat locului mai bine, că, cu timpul, locul a devenit o parte inerentă din sufletul nostru. Deci cultura adevărată trebuieşte îndrumată spre rădăcinile civilizaţiei sale, ca să poată avea urmări fericite. La noi şi biserica a propăvăduit veacuri de-a rândul ca forţă a sufletului civilizator, iubirea pentru cuvântul Domnului. „Fără această iubire, toată cultura umană este un cadavru, o mumie” (Merejcouski).
Cultura este omenia din om, mai mult, însăşi creştinismul din el, o forţă care îndeamnă necontenit pe om să săvârşască fapte de folos uman. În înţeles mai practic, cultura însemnează posibilitatea ce o are un popor de a se afirma în concertul celorlalte popoare şi de a crea valori permanente în domeniul gândirii şi al artei. În această privinţă ne putem mândri cu Eminescu, Cerna, Grigorescu şi Enescu.
Iar în educaţia socială, cultura înseamnă formarea puterilor interioare potenţiale, dezvoltarea şi armonizarea lor în aşa fel, încât cel ce le posedă să acţioneze conştient şi personal. Cultura, ca acţiune socială, e un mănunchi de credinţe, de idealuri ce activează în popor şi dirijează acţiunile sale. Ea nu urmăreşte altceva decât educarea sufletelor, formarea caracterelor şi dă necontenite îndemnuri de creaţiune proprie prin evocarea unor motive de permanentă originalitate.
Civilizaţia românească este o civilizaţie de sat, nu de oraş, fiindcă în vechime noi n’am avut oraşe adevărate. În ţara noastră rolul oraşelor a fost mult mai mic dtcât al oraşelor din apus. Şi toată încercarea de industrializare, făcută la noi de câţiva ani încoace a dat faliment, pentru că s’a neglijat cel mai mare izvor de bogăţie românească: pământul, agricultura, ce-şi au viaţa desfăşurată la sate. Vlaicu, unul dintre primii inventatori de aeroplane, în cadrul vieţii satului şi-a început activitatea. Aşadar, civilizaţia este suma tuturor descoperirilor tehnice, cari au înlesnit omului adaptarea la mediul geografic.
Cultura unui popor se cunoaşte după tot ceea ce a produs sufletul lui. Însăşi naţiunea este o expresie culturală creată de înrâurirea pământului asupra omului. Ea este un proces de conştiinţă, o reacţiune împotriva medialul exterior.
„Cultura este ideea existenţei şi a valorilor realizabile” (Spengler). Cultura unei naţiuni este ceva organic care nu se poate împrumuta şi care reprezintă un etnic specific de la popor la popor.
Dacă cultura ne ajută la crearea şi utilizarea inteligentă a mijloacelor suficiente, pentru a fi stăpâni pe forţele naturii şi a le exploata ca să ne putem uşura viaţa şi tot prin ea pătrundem în adâncurile necunoscute ale individualităţii, unde putem să descătuşem isvoarele energiei cretatoare, dacă civilizaţia urmăreşte desvoltarea stării sociale sau perfecţionarea societăţii şi a omenirii, trebuie să înţelegem că între aceste două mari forţe sociale există deosebiri fundamentale. Civilizaţia este materie, iar cultura numai suflet.
Civilizaţia înseamnă cultul şi organizarea forţei, năzuinţa spre cucerire şi dominare, dorinţa de exploatare şi câştig. Ea este opera eului şi a intelectului. „Cultura înseamnă iubire şi solidaritate, ascultare de legea morală, înfrăţire cu Universul şi contopire cu Atotputernicul. Ea este opera Sufletului şi a Inimii”. (N. Bogdazar.)
Faţă de acestea, putem privi cu bucurie civilizaţia americană de azi, dar admirăm şi ne închinăm cu mândrie în faţa vechei culturi greco-romane şi culturii franceze de azi. Sufletul ei este nemuritor. Cea mai formidabilă realizare tehnică americană, nu poate avea valoarea operei lui Homer, Virgiliu ori Pasteur.
Cultura este umanitate în cel mai larg înţeles al cuvântului. Spre ea să privim căci e „vatra inimii universale” (Cerna). Numai o cultură românească adânc înţeleasă va putea să asvârle în imensa uzină a culturii universale multe valori şi personalităţi creatoare.
Trăiască eternă, gloria ei.
Dumitru Pupăză
Dobriţa, 17 Mai 1933
