1. Personajul şi societatea
Cetitu-l-am pe secvenţe. Şi apoi lecturatu-l-am întreg.
Se detaşează prin subiectivitatea accentuată fenomenologic.
Vocea feminină se vede suspendată bergsonian, lăsând big-bangul să se exprime dinspre mentalitatea unui mascul identic cu sine şi non-identic cu el însuşi.
Originalitatea romanului rezidă în controlarea informaţiei despre societate, despre bazinul acesta psihologic şi mitologic-arhetipal. La tot pasul cititorul are şansa să-şi confrunte propriile idiosincrazii şi ideologii cu ale unor persoane documfictive al căror destin Victoria Stolojanu-Munteanu îl glisează între doric şi ionic, cu evadări din revalidarea axiologică a lumii într-un univers ba utopic ,ba distopic (antiutopic), adică de fapt corintic.
Discutam cu autoarea despre modul de a scrie despre bărbați la persoana I. Răspunsul a fost: ,,Mă gândesc la un bărbat și elimin responsabilitatea și rațiunea… Eu tocmai de aici pornesc: Aurel e responsabil și rațional… şi pentru că această carte este despre poveşti, jucării şi jocuri… înseamnă, în limbajul jocului, că acest ,,ultim scapă turma’’. Scrisul la persoana I implică cititorul în monologul lui Aurel, după tipicul naratorului.”
Procedeul-cheie al romanului este dedublarea Yang-ului de către Yin dar procedeul se serveşte şi de celebra teorie a lui Jung în virtutea căreia orice ființă umană are o persoană și o persona. În cazul de faţă persoana este autoarea iar persona este personajul ca atare. Astfel ne amintim de Ciclul Halipilor, Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns şi Rădăcini ale Hortensiei Papadag-Bengescu. Cele trei nivele ale psihicului, conștientul, inconștientul personal şi cel colectiv ca depozitarul arhetipurilor (Persona, Anima, Animus, Umbra si Sinele) sunt prezente.
Subconştientul, depozitarul situaţiilor ancestrale, responsabil de reproducerea unor idei mitice, o îndeamnă să realizeze o mitologie proprie. Autoarea dezbracă poveștile de dimensiunea temporal-istorică și le aduce în actualitatea naraţiunii. Alegorii și simboluri realizate prin personaje de poveste alcătuiesc monologul lui Aurel. Acestea pentru personajul principal. Monologul lui Aurel este asemănător și diferit de cel al lui Faust. Personajul ei ca și al lui Goethe nu este prezentat muncind, dar în loc să se plângă că nu i s-a dezvăluit nici un secret, că n-are bunuri, nici argint și cinste, nici slavă pe pământ, luptă, pierde, dar nu este din aceia care își poartă cu greu crucea în spinare. El pare că are totul în palmă. Și asta pentru că, mergând pe firul epic al romanului, nu a greșit fundamental în nicio etapă a vieții lui: copil a învățat, și-a ascultat părinții și bunicii, străbunica și astfel este ajutat de aceștia, adolescent și-a ales bine meseria pe care o iubește, tânăr s-a căsătorit cu o fată cuminte cu care crește copii buni cărora le acordă atenție prin dăruirea de sine totală etc.
Tot pentru personajul principal se observă ca modalitate de realizare artistică schimbarea identității reale cu cea aparentă. Schimbarea identității lui de om cu carte cu cea aparentă de ,,omul invizibil,,, ,,Cenuşăreasa’’, ,,Harap Alb,, pe care îl foloseau prietenii şi la serviciu prin puterea lui şi acasă prin faptul că îşi drămăluia cu ştiinţă avutul. Cu Oamenii negri sau datorită lor, Aurel face călătoria inițiatică.
Schimbarea identității reale cu cea aparentă e şi în abordarea personajelor secundare. În roman, Lupii sau oamenii negri capătă o identitate nouă: artist, profesoară, prieteni. Măștile acestor protei: artist, profesoară, prieteni, cad în faţa lui Aurel, condamnându-l la nemurire.
Proza se subiectivează dobândind accente autobiografice. În acest fel subiectiv şi obiectiv transprezenţa figurii autoretorice reprezintă o etapă de tranziţie istorică în conţinutul romanului.
2. Proba fundamentală
Memoria afectivă şi selectivă sunt calităţi ale personajului Aurel. În 2016 în ,,Lumirea infraromanescă’’ a romanului ,,Puma nu mai mârâie’’, scriam: ,,Rog a se considera scurta mea prefață doar o introducere la un conținut spontan dar și meditat cu o tărie cinică, critică până la demascare a unor defecte de nație aflată la răscruce pe care în van Nicolae Breban într-un „Contemporanul” mai vechi încearcă a o revalida axiologic. Victoria Stolojanu-Munteanu e de altă părere și posedă o viziune antiutopică prin excelență. Și în ,,Răsfățatul,, își menține viziunea antiutopică și merge mai departe cu demascarea defectelor de nație, fie că le spune complex oedipian, fariseism dregătoresc sau parazitism social.
Prozatoarea reia tema omului invizibil al lui Pablo Neruda şi precum James Joyce demonstrează că materialul vieții de zi cu zi poate fi la fel de maiestuos ca orice mare epopee. Viețile oamenilor obișnuiți sunt şi ele demne de marea artă. Se poate crea măreție din banalitate, afirmă Salman Rushdie. De aceea o alătur şi lui Tudor Arghezi, ştiind că ,,Răsfăţatul’’ este un set de pseudojocuri şi jucării din bube, mucegaiuri şi noroi, revalorificate estetic.
Planul suferințelor și frustrărilor lui Aurel este eul colectiv, zidirea pentru comunitate merge greu. E chiar imposibilă. Primește un răspuns de la Președintele Uniunii Scriitorilor din România pe care îndrăznește să-l întrebe, la un festival, dacă rolul scriitorului mai este acela de a vedea cărămida care lipsește de la temelia societății: societatea actuală nu mai are temelie.
Științele economice îi dau argumente să se lupte pentru mai binele colectiv cu această afirmație: că mâna invizibilă a pieței ar fi banul. Nu, nu e așa, e ce-am primit de la Arno Thompson când am prezentat Miorița drept poveste de început de nație și ne-a fost refuzată că are primitivismul crimei în ea.
Dacă de obicei autoarea pare a construi personajele sale folosind, dacă se poate spune așa, un sincretism, nu de arte, ci de științe, precum fizica, matematica, biologia, genetica, acum pare că ne prezintă un fericit deznodământ ordonat, în care după ce toate științele anterioare au fost învățate, premiate, folosite, prozatoarea nu știe ce să ne spună mai întâi. Pare că însăși ea însăşi își risipește talentul din digresiune în digresiune şi din ecou în ecou.
Nu este așa, sufletul personajului e unul bogat, stabil, echilibrat. Se sprijină pentru asta pe o trinitate: familie, profesie, școală. Trinitatea e perfecțiune. În legătură cu acestea își dezvăluie ascunzișurile sufletești și nebănuite comori pe care vrea să le ofere colectivității, societății în ansamblu, iar aceasta nu le primește. Societatea i le refuză.
Totuși Aurel merge mai departe. Se încăpățânează și își oferă rezultatele muncii sub formă de opere literare și științifice. Și acestea sunt refuzate. Inițierea lui Aurel trece prin ,,cine n-are bătrâni să-i cumpere’’ sau prin experiența lui Harap Alb cu moșneagul de la capătul podului şi care e tocmai tatăl său. În cazul lui Aurel inițiatoarea e bunica şi aceasta îl supune la o probă fundamentală: restricționarea comunicării în relațiile cu răufăcătorii lui identificați. Bunica nu îi iese în cale iar Aurel se retrage precum Albă ca Zăpada nu în ,,căsuța piticilor’’ nici ca Ștefan în chilia lui Daniil ci în căsuța bunicii. El se retrage în atmosfera copilăriei ca să mediteze şi să-şi reînvieze sufletul.
Despre procedeul secundar al romanului, la prima vedere acesta pare să vrea să treacă ficțiunea în plan secundar, mizând pe nonficţional.
În acest sens romanul e doar o autobiografie a unui personaj de sine stătător. Romanul este literar în întregul lui şi metaliterar în cele şase capitole-transversalii.
3. Codul simbolic şi producătoarea
Victoria Stolojanu-Munteanu povesteşte cu inteligenţă şi profunzime, cu ştiinţa arhitextului şi dezinvoltura unei scriituri intense şi dense, îmbibată de cultură şi de informaţie. Romanul „Răsfăţatul” demarează ex abrupto, se derulează alert, structurile narative sunt simultan reflexive şi tranzitive dar retopite în creuzetul mimezei transcendente ori exact invers imanente.
Cu propriu-i halou de deschidere, eroul principal se comportă ironic, experienţial dar reprezentativ. O asemenea abordare rezultă din textura fenomenologico-ontologică, iar faldurile ei paradigmatice îşi extrag arhetipurile imaginarului din folclorul românesc şi european.
Naraţiunea e liberă, e dialectică, te surprinde cu formule sapienţiale; de la un momentdat încolo şi încoace, devine ironică pentru că trăim într-o epocă a relativităţii şi a postmodernităţii/ şi a transmodernităţii. Întreprinzând, pe cont propriu, o curăţenie în mitologia personală, autoarea reţine doar mitosurile pe care s-au grefat amintirile mai intense şi mai în relief; dialogurile sunt de-o naturaleţe indispensabilă unei povestiri autentice. Figurile stilului sunt rezultate ale globalismului şi desigur ale glocalismului creator.
Roman-bolerou, „Răsfăţatul” te poartă în interstiţiile sale plonjând mereu în abisal şi în oniric, ba chiar şi în abstractiv. „Crema” textualizantă – de pus pe pâinea receptării intrigate de atâta simplitate – este emanată de o meta-simbologie curat durandiană şi de o meta-psihologie curat bachelardiană.
La tot pasul, maniera Victoriei Stolojanu-Munteanu este pură şi atractivă, constructivă şi cognitivistă. Pulsiunile etice nu copleşesc estetica – una somativă – ci dimpotrivă o prelucrează într-un athanor de alchimist viguros însă de o subitilitate… perversă, de vrăjitorie clandestină.
Scriind astfel romanul, scriitoarea gorjeană, dese(m)nează semantopragmatic un traseu semiotic şi abia apoi morfo-sintactic, căci din epos al copilăriei se metamorfozează încet dar cert – punctat de inevitabilele indeterminări biografice – într-o saga proustanizantă ori chiar într-o detonantă atmosferă de nounouroman franţuzesc, subiectiv-obiectiv şi viceversa.
Folcloristă cu o vastă acumulare de obiceiuri, descântece, magii, tradiţii, cutume, proverbe, incantaţii, producătoarea „Răsfăţatului” – aproape surrealist ori aproape infrarealist – izbuteşte pasaje întregi chiar antologice întocmai unor Aurel Ştefanachi, Lucian Gruia, Nichita Danilov ori Aurel Pantea, şi ei îndrăgostiţi de proza de sorginte fabulos-fantastică dar uluitor de „compartimentistă” şi de informalistă, de haosmică, de acţionistă.
Aşa se face că Acelaşi devine Altul, femeia ia chip de bărbat, procedeul fiind, strategic vorbind, atent girat şi responsabil controlat, căci Propoziţiile îi sună dur, ferm, neted, dar colcăind de-o surdă anvergură de curte marţială. Citez cu o încântare deloc autoprotectoare pentru criticul ce-mi asum, poate în premieră, o cronică mai radicală: „Şi eu sunt un om demn şi, mai presus de toate, sunt un om liber. Prin acţiunile mele energice îmi găsesc libertatea. Este drumul meu acesta şi deschiderea ochiului minţii mă ajută să merg înainte” (p.71).
Verbul, substantivul, adverbul, adjectivul mânuiesc uneori cu virulenţă satirică plasa de pescuit întâmplările ca de pildă: „În cercul politicienilor în care am vrut să acced, observând că ei au şi puterea de a face bine, şmecheria e o virtute. Politicienii au un comportament ambiguu, vorbesc în doi peri, când promit ceva înainte de lupta electorală, vine unul, apoi când înving şi trebuie să împlinească vine altul” (ibidem).
Prezenteismul pare a fi ultima cucerire de cetate-curent literar şi, deşi Nicolae Manolescu o sancţionează indubitabil, tind să cred că a exagerat niţeluş căci, prin vocea auctorială a Victoriei Stolojanu-Munteanu, romanul „Răsfăţatul” fie el şi cu imperfecţiuni fireşti unui experimentalism de frontieră, va trebui luat în serios, reevaluat şi onorat cu maximizat interes de către publicul încă însetat de lectură şi chiar sedus de arta recitirii.
Astfel eu am transscris o lectură-scriitură, prozatoarea mi-a propus o scriitură-aventură, dar tot ea a răsturnat raportul în favoarea aventurii ca scriitură autonomă şi heteronomă, pe care doar un exerciţiu de hermeneutică aplicată şi de cod simbolic o poate interpreta şi valorifica salutar şi efectiv.
Ion Popescu-Brădiceni
