Cronica literară – Pavel Popa-Misăilă – încă un argonaut columnist într-un „Salt Retro-Magic”

557

Precum Orfeu, întorc privirea peste umăr înapoi, eu, în locul editorului, poetul şi actorul George Drăghescu, cel care coordonează colecţia «Ceaşca de cafea» de vreun deceniu. S-au tipărit, una după alta, cărţi semnate de George Manoniu, Paul Plopa, Grig M. Dobreanu, Florin Isuf, Tudor Voinea, Liliana Eialor, Silvana Depunti Todea, Viorel Gârbaciu, Ion Trancău ş.a.În această deja celebră – şi legendară colecţie – şi-a scos recent o „cărticică de seară” „Îngemănat cu înaltul” şi colegul meu de birou, vreme de douăzeci de ani, Pavel Popa-Misăilă. Semnase în două „Gorjuri literare” fie poezii, fie piese de teatru. A fost unul din membrii cenaclului „Columna”, din „epoca de aur” a lui Titu Rădoi, George Manoniu, Nicolae Diaconu, Ion Cănăvoiu, Tudor Voinea, Constantin Duică, Viorel Gârbaciu ş.a.După cum lesne se vede, Pavel Popa-Misăilă este o „restituire” / „recuperare” de ultimă oră. Poeziile sale, unele neomoderne altele doar moderne, astupă încă un gol „al posterităţii” Columnei (recte al Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu în accepţiunea mai recentă dată de mine mişcării – n.m.).Ca poet, Pavel Popa-Misăilă are o dicţiune seducătoare, în care muzica şi aspectul prozodic impecabil impun relectura reflexivă. Totodată, motivele se văd atacate convingător: umbra, oglinda, căutarea, echinoxul, cenuşa, cornul, ciuta, otrava, Narcis, Nausicaa, Tinereţea-fără-bătrâneţe. Ce se vrea nou în stilul practicat cu o dezinvoltură reinaugurală pare să fie o anume stilizare în efemere piruete ce se vor încărcate de sensuri. Poetul recurge credincios lui Mallarmé la oximoron; căci el caută neostenit „lumina întunericului”, „azurul sângerează în poamă”, „somnul cu-a lui otravă să-l îmbete”, „cuvintele sunt sfâşiate de vis” ş.a.m.d. Cea de-a doua carte intitulată „Salt retro-magic” dovedeşte o cultură lirică la purtător, o posesie sigură a uneltelor şi strategiilor interbelice. Astfel „a-nceput fantastica fugă pe tragica spirală după sensul celor văzute”. „Fiecare nuanţă desluşită” îi conferă „dicteului memoria secundei”; „Rătăcitor în noaptea vrăjită de cântări”, poetul mai are rezerva energetică de a „bate măsura altui imn” sau a „durutului eres”. Prin urmare în cartea sa duminicală „Salt retro-magic” poetul Pavel Popa-Misăilă dăruieşte, în fine, realmente salutar, necesar, crepuscular, cicluri de poeme reprezentative – unele funcţionând ca ars poetica – celor care vor fi ispitiţi să cerceteze mai în profunzime extraordinarul fenomen columnist. Le şi nominalizez, fără preget: „Nausicaa” şi „Tinereţe fără bătrâneţe. Reportaj liric”. Există în ele o densitate transmitologică, o scriitură erotică de-o tulburătoare vibraţie a verbului. Cum ar aprecia un Marcel Raymond, să presupunem: un asemenea text desfăşurat în faldurile unui imaginar postbaudelairian are capacitatea de a-l captiva pe cititor, de a-l lua „prizonier”, ca perlă, în scoica unei superioare autenticităţi. De fapt, poetul transcende spiritualul prin incantaţia aproape magică, prin strania transparenţă a materiilor semantice, prin reîntoarcerea la o suprarealitate vizionară, asumată ionic, la persoana întâi, subiectiv şi autoreferenţial.

X X X
Dar Pavel Popa-Misăilă mizează în Salt Retro-Magic pe o relaţie între întâmplare şi necesitate. În ceea ce-l priveşte, posibilul este, aşadar, o luptă între două imposibile polare ideale. Adaug un al treilea posibil, cel care evoluează ca al treilea pol ideal imposibil. De la saltul în metalogică, poetul eminamente columnist procedează în continuare tot prin salturi. Energia logică sare prin izbucnirea de la un concept la altul mai extensiv (sau diferenţiator, particularizant). Imaginea/ Imaginarul „tors” sistematic şi transfinit/ imaginaţia ca manifestare a psihismului pur/ sunt fără îndoială, în studiul de caz asupra scriiturii lui Pavel Popa-Misăilă, mărci ale unui sistem vital şi sigle ale unor arhitecturi funcţionale la nivelul conştiinţei care ştie că are de-a face cu o irealitate şi, totodată, cu o realitate, că ea este de ipso et de facto o realitate interioară. Precizează Stéphane Lupasco – şi e corect să se ia aminte – „ea ştie că este şi subiectivă şi obiectivă, că aparţine subiectului, adică locului unde apare ea, şi că este în acelaşi timp un fel de obiect pe care îl vede şi îl aude în interior”. (Lupasco, 1982, 311). Imaginaţia creatoare creează mereu forme şi structuri lirice şi narative, dicţionale şi ficţionale noi. Poemele lui Pavel Popa-Misăilă se organizează câteodată şi în povestiri, destine, peisaje, drame, în funcţie desigur de capriciul autorului. Poetul îşi urmează inspiraţia, scopul, tema, rema, motivul, toposul etc. Apoi îşi asumă şi libertatea de a jongla ca reprezentările, amintirile, ideile, metaforele, metonimiile, alegoriile, parabolele, fabulaţiile oniricoludice. Ba, deşi poeticitatea ar putea să-i limiteze avântul iniţial, îndrăzneşte să someze ca să ţâşnească din memoria lui lucrurile şi fiinţele de care are nevoie să-l reprezinte în scenariul arhitextual. Pe care să le combine apoi ca să creeze tipuri umane, caractere, făpturi, entităţi ca de pildă Dumnezeu, umbrele, pescarul, Orfeu, Demonul, Nausicaa, Alterul, Egoul, Tudor Vladimirescu, Omul, Narcis, Iubita ş.a.

X X X
Poezia lui Pavel Popa-Misăilă îşi are retorica ei tradiţională, dar şi insurgenţa ei neomodernistă. Atitudinea e oarecum transbarbiană căci „statura de astru punctiform” îl ajută să pătrundă „esenţe pure”. Exploziv, distinge graniţele dure ale limbajului ori, dimpotrivă, conform „logicii dinamice a contradictoriului” împleteşte în simfonie pământul cu înaltul lui azur. De sub arcuşu-i ies magic versuri „ce modulează-n frunze tragic/ al anotimpurilor cor” ori care se vor „leagăn sunetului prim”. Revendicând, ori având reveria acestui sunet primordial, e clar că poetul e un panorfic şi un alchimist „urmându-şi calea… spre azur, fără teamă” pe direcţia „ochiului învins de-o bucurie fără de hotar”. Cuvântul nu e numai poetic ori metapoetic, precum în artele poetice „Bing-Bang”, „Gri”, „Cuvinte smulse”, „Cristalele”, ci e „boabă de rouă”, e „căuşul viselor de jar”. Revărsat tăcut „pe coralul tăiat în două/ şi strivit de sărut”, potirul cu vrere al poetului poate fi sorbit numai după ritul chemării şi ritualului interdăruirii. „Cu mişcarea ei veşnic trează” poetica „Saltul Retro-Magic” e aproape poundiană. Autorul neliniştitoarei cărţi pentru toţi poeţii gorjeni de azi uluieşte prin cultura-i aprofundată, prin înţelegerea cuceririlor intelectuale, europene şi americane, prin creuzetul doldora de fantezie. E fireşte un „maestru al tehnicii”, şi în însumarea-i maturată în zorii unei noi paideuma opera-i săracă în titluri enunţă sfârşitul unui întreg corpus de cunoaştere, fin, subtil, ironic, autoironic. Se vede că eu-i transcendent adăstase în alt timp în spiritul secret al Europei şi al Asiei vreme de secole şi văzându-şi scăparea din geneză ca eu biografic nu ezită în a ni se confesa demiurgic:„Am vrut să fiu fluviu, ocean,/ Furtună sau fulgerul ei/ Cerul imens, diafan,/ Pe care se nasc curcubei.”. „Poetice vibrări” „Turnate fără chip,/ Puterea lor ascunsă a distilat arome/ De oaze în nisip.” Limbajul poetologic şi vorticist rezidă în „irizări de diamant rubine” pillatian ca apoi „în metamorfozic arăbesc şi comparaţii” să surprindă „a universului minune”. Iar cugetul poetului „ca flacăra cea albă-n zare/ Pătrunde sensul ascunselor comori.” Tema comorii ascunse sugerează automat şi alte virtualităţi ce merită a fi explorate: reveria, clipa, oglinda, chemarea, cristalele caste, grija pentru… celălalt heideggeriană ş.a. „Grija pentru ei” e o bijuterie post-/ trans—heideggeriană şi vizează „grija ca structură a faptului de-a-fi-în-lume. Acest text-poetikon este triadic: existenţialitatea (ca proiectare), facticitatea (ca aruncare) deja într-o lume, faptul-de-a-fi-căzut (ca aflare-înpreajma). Heidegger a numit existenţialul integrator „grijă”. Glisând de la Angst la Sorge, poetomul Pavel Popa-Misăilă surâde olimpian de sub pălăria-i de fetru ori de pai şi-ţi sugerează printr-o tăcere complice că poezia lui atâta câtă este – scăpată de zeul scrierii şi de zeiţa îndărătnică ce nu l-a părăsit niciodată, Minerva, din neantul risipirii într-o nemeritată pierdere-de-sine- este cu drum cu tot răspunzând ea însăşi la celălalt capăt ca început ferm al analizei. Căderea, starea de aruncare, proiectul pot fi de-acum percepute în cooriginalitatea lor literar-artistică. „De fapt – ne încredinţează poetul – chiar acum zăresc împrejurul,/ Sunetul și luminile lui,/ Abia acum simt huma și mângâi azurul/ Rătăcind haihui…”!

X X X
E o frumuseţe îndurerată în poezia lui Pavel Popa-Misăilă. Şi e una a surprizelor pe care ni le provoacă deplasarea unor termeni ai limbajului obişnuit într-un tip de discurs care le dă o cu totul diferantă încărcătură semantică. Regândită în plan ontologic, poezia din „Salt Retro-Magic” intră şi iese prin Portalul transfinit ca să exprime o structură de transfiinţă. Trecutul metafizic se vede chemat prin acest „Salt Retro-Magic” ca să exprime însuşi temeiul structurilor co-originare ale Desein-ului şi, până la urmă, însăşi structura de fiinţă a acestuia. Poeticitatea, poetul columnist din anii ’60-’70 şi-o defineşte el însuşi. Este un adept al metamorfozelor fulgerătoare, al iluminărilor şi al incantaţiilor magico-mitice. Este un chanteur (un trubadur de modă veche, cu apetit pentru clasicizarea formulei) şi un hermeneut decis să răstălmăcească versuri pe care să le redea unui etern tezaur. „Mărgeanicele arcuri se deschid”, iar „săgeţile de sevă s-au contopit vibrând”. Ca şi T.Arghezi, Pavel Popa-Misăilă se înscrie printre „robii menirilor din veacuri”, iar ca şi M.Eminescu ori Horaţiu celebrează prezentul, „clipa cea repede” trecătoare, dar singura menită să ne măsoare existenţa realimaginară. Poet vizionar, Pavel Popa-Misăilă trebuie redat epocii neomoderniste, pe care o ilustrează cu o rară forţă a „formelor adânci” de a cauţiona o expresivitate centripetă „în cercuri mai strânse, mai strânse”, „primindu-şi tăişul adânc” de la Dumnezeul tuturor poieţilor întârziaţi de pe teritoriul Republicii Poeziei Române Contemporane. Astfel „cuvintele sunt „smulse „din arcul de coral”, „din orga de sticlă a sufletului”, „din carnea ce doare durerea s-o spună”, „din lut rătăcitor/ zdrobit de-a lui umbră” cărora poetul „sclipirea le-o cată prin grote ascunse”.

Bibliografie
Pavel Popa-Misălă: Salt Retro-Magic; Editura PIM, Iaşi, 2020
Gabriel Chifu: Lacătul de aur; Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2004; vezi postfaţa lui Dan Cristea
Ezra Pound: Opere (II). ABC-ul lecturii/ Ghid despre Kultură; traducerea de Radu Voncu; ediţie de Horia-Roman Patapievici; Edit. Humanitas Fiction, Bucureşti, 2019
Martin Heidegger: Fiinţă şi timp; traducerea de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă; Edit. Humanitas, Bucureşti, 2006
Pavel Popa-Misăilă: Îngemănat cu înaltul; Colecţia „Ceaşca de cafea”, editor: George Drăghescu; 53 pagini
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here