Cronica Literară – Mircea Petean sau Știința Poeziei. O monografie de Lazăr Popescu

972

1. O paradigmă a subtitlurilor
Lazăr Popescu a pariat pe figura auctorială a scriitorului jucunobilian Mircea Petean. Monografia lui e sintagmatică, așa cum încă se mai practică asemenea întreprinderi.
Cu orizontul său transdisciplinar reputatul cercetător târgujian izbutește o radiografie spectaculoasă a literaturii peteaniene; pune la bătaie un dublu canon, enunțat și implicit și explicit, în XI capitole (din păcate fără subtitlurile scoase din anonimat).
Primului capitol i-aș fi zis „Vocea poetică”; celui de-al doilea i-aș fi spus „Liderul maxim”; pe cel de-al treilea l-aș fi intitulat „Linia întreruptă”, pe cel de-al patrulea l-aș fi botezat; Lecție de recapitulare”; cel de-al cincilea s-ar fi numit: „Memoria intertextuală”; cel de-al șaselea: „Înflorirea nodului”, cel de-al șaptelea ar fi speculat ideea de „Eu liric în căutarea chipului”; cel de-al VIII-lea ar fi spart codul „Darului vieții în firul de iarbă”; cel de-al IX-lea s-ar fi întors retroactiv spre „Tăblițele de lut ars regăsite”; cel de-al zecelea ar fi reinterpretat „Claritatea neobișnuită”, iar cel de-al XI-lea ar fi reiterat barthesiană „Plăcere a textului”.

2. Trecerea prin marile experiențe
Sisifica muncă a lui Lazăr Popescu (validată cumva și de Academia Română – n.m., I.P.B.) procedează hermeneuticodescriptural. Mă rezum la a-i sublinia și reîncherba într-o sinteză, durabilă în eon nondogmatic, un portret oportun (din perspectiva celor 70 de ani recent sărbătoriți de autor – n.m., I.P.B.) așa cum l-a totalizat element cu element, cu-o acribie, dar și cu-o libertate, ambele performante în plan și axiologic și metodologic.
Prin urmare Lazăr Popescu sesizează cel dintâi că în scriitura-i arhitexturală, Mircea Petean ar fi „poetul reflexiv aplecat asupra întrebărilor lumii”; ar fi totodată un „vânător al momentelor prielnice scrisului” (deci un homo kairoticus – n.m.), cauționate salutar de „marile experiențe ale modernității poetice, mai exact suprarealismul și expresionismul din Europa și imagismul Americii de Nord”.
Introspectat, eul poetic se abate strategic prin Orient, budism, poposește în vreo insulă binecuvântată, ca să afle, în plină indeterminare, precum un taumaturg dintr-o întâlnire cu sine însuși, stranietățile existețiale ori livrești, ironic-absurde, metamorfozele iminente, deseori prea brutale și prea piezișe.

3. Oximoronic judecând
În accepțiunea inedită a lui Lazăr Popescu, figura de creator a lui Mircea Petean e tributară încă „urmelor bacoviene (din ultima-i fază scripturală – n.m.) ori arhiurmele „lepădărilor” de orice îl aruncă în criză de receptare a unei lungi sărace, anoste, idioate; încât e suficient ca poetul să-și noteze ce-i oferă preajma – una descurajantă moral – cu sarcasm, viziunea sporind în stranietate și dramatism.
Inventându-și un alter, pe vânzătorul de iluzii, poetul îl și atacă, acuzându-l de deșertăciune; până și poeticitatea e <<o iluzie>> și ca atare discursul ia turnură a/și non/poetică, detaliile fiind anodine voit, inodore, incolore, precare, ba chiar ostile lirismului orfeic și/sau narcisiac; ostilitatea este convertită în altceva tot antipoetică: imaginativitate dinamogenă, distribuită între litotă și hiperbolă cu-o artisticitate descriptivă aferentă epocii cenușii-sordide, societății de tip ceaușisto-totalitar.
Din păcate, ori poate, oximoronic judecând, din fericire, stilul lui Lazăr Popescu decade voluntar în analiză de text (Vedere aeriană, Lecția de anatomii și copilărie, În lumina dimineții), didactică, și pe alocuri excesivă, căci se cam pierde în detalii doar aparent… semnificative. Ei, și? Vor fi critici care mă vor contra. Cu atât mai bine pentru Mircea Petean (dar și pentru orgoliul meu, ce s-ar vedea oarecum pe merit amendat – n.m., I.P.B.).

4. Călătorul de profesie, infatigabil
Dar cum noile idei vin întotdeauna pe neașteptate, încerc să survolez monografia lui Lazăr Popescu, cu ochiu-mi triadic: critic, metacritic, transcritic. Deja e o altă perspectivă, dinamitardă dar nu revanșardă.
În definitiv, întreprinderea ecriturală despre „știința poeziei” la Mircea Petean chiar izbutește a-și atinge scopul. Ne este livrat un poet matur, rotund, decriptat corect și chiar „avangardist”. Șina pe care merge „caravana fanteziei hermenutice” pusă riguros și viguros în mișcare de comilitonul meu târgujian Lazăr Popescu, este bine și îndelung șlefuită, deși pare ad-hoc instalată, de fapt, acest aspect mă convinge pe mine, ca exeget și monograf, să-i dedic „însemnările” de față.
Imaginația dinamică a lui Mircea Petean – sesizează tovarășul meu de drum „columnist”, fondator, cu mine, al Școlii de literatură de la Târgu-Jiu – se conjugă fericit cu o rostire poetică atent dozată, care se pliază pe-o scriitură calmă, recuparatoare și ritualică, care, audiată reconotează transfonetic stileme: găuri-de-vierme; îmi arog dreptul de a-le indicare: „mere coapte-n priviri”; „șarpele alunecă printre stele”, „dealuri biblice”, „inventarea din nimic / du mystère métaphysique”; „Janus bifrons erijat în mânz” ș.a.m.d.
Criticul și interpretul voluntar și involuntar Lazăr Popescu este și nu este… ezitant; este și nu este… apodictic, întrucât el „se prinde din prima lectură” că peste tot în opera peteaniană se produc modificări structurale, prilejuite de achizițiile <<călătorului de profesie>> care apropiat grupării telqueliste traversează scriitura rămânând, mereu miraculous, el însuși, identitar, proaspăt, pe cărări nepreumblate, cu o, tot de mirare, neoboseală.

5. Memoria culturală uluitoare
Remarca lui Lazăr Popescu despre suprizele stilistice pe care le dăruie, cu o nonșalantă dar și cu o „fermitate catafatică”, glisândă spre revolt și subtilă revanşă axiologică, poezia peteaniană. Maestru al eschivei, Mircea Petean e și un inventiv lexical și imagist carnavalesc dar și un transavangardist de supraluat în calcul la alcătuirea unei alte scări ierarhice. Într-adevăr, e problema criticii că s-a axat doar pe postmoderniștii lui Nicolae Manolescu (adică așa-ziși-lunediști), fiind zgârcită cu provincialii; noroc cu masivele „istorii” ale unor Adrian Alui Gheorghe, Ioan Holban, Cristian Livescu, Mircea Bârsilă, Emilian Marcu, Ion Pachia Tatomirescu, Constantin Cubleșan ș.a. (o să urmez, eu însumi în viitorul imediat – n.m.), care au mai îndreptat lucrurile, au lărgit baza, au extins teritoriul în lung și-n lat etc.
În capitolul V, Lazăr Popescu depistează strategii postmallarméene, texistențiale (Eugen Simion); reliefează compactul dar și distributivul orizont al plecării, al explorării, oarecum de tip transrimbaldian, care, scriptural, este regenerat de o memorie culturală efectiv uluitoare. În plus, se poate evidenția abilitatea creării de personaje lirice gen Coșbuc, Goga, Eminescu, Ursachi, Mircea Ivănescu – n.m.), neoexpresionismul, paradisiacul și infernalul mirabilei grădini (vezi atmosfera kafkiană, totalitară din „Poem gravat pe zid” unde personajul, numit Domnul Stăpânului Incintei, amintește de Dictatorul Klamm din „Castelul” sau / dar și / ludicul, fantasticul, absurdul.

6. Poemul și Poetul
În capitolele V-VII, Lazăr Popescu depistează ca identitare, în opera poetică a lui Mircea Petean:
• nihilism susceptibil de a-și recruta adepți;
• ecouri avangardiste;
• duritatea (chiar stridența) limbajului sartoric;
• onirismul răsucit; intensitatea tragică;
• insularizarea paradiziacă;
• coacerea imaginilor (în care cuvinte proaspăt sosite își află ceasul astral);
• limpeziri artistice (clasicizate adică – n.m.);
• acasa mirifică (dar nu ca la Nichita Stănescu și nici precum la Ioan Es. Pop);
• înțelepciunea extrem orientală;
• o forma mentis postexpresionistă (ca la Trakl ori ca la Caraion – n.m.);
• scrierea dublonoetică și pe dedesupt (cum T. Arghezi) și pe deasupra (cum Matei Vișniec);
• remotivarea scrierii arheologice prin „scormonirea” unei arii extinse încă din perioada oamenilor dinaintea descoperirii focului, mâncători de bulbi;
• efectele de poiesis ricanant ori axismundian;
• tensiunea magnificului poem (iar Petean are asemenea „capodopere”: „Părul sau înflorirea nodului”, „Poștalionul”; „Fluviul și muntele” (un intertext vădit la Apollinaire – n.m.);
• neverosimila prospețime;
• figura scrisă și rezonantă cu poeticile joyceiene (s.m., I.P.B.), fie a inocentului fie, dimpotrivă, a scriitorului însuși, care și-a pierdut inocența originară (taoistă poate, cum socotește acest monograf Lazăr Popescu – n.m.);
• redefinirea (reinventarea poeziei);
• reinventarea „limbii armonice lirice”, începând cu reciclarea celei aramaice;
• însingurarea și moartea;
• descoperirea identicului în contrast / dar și în contradicție / cu alterul;
• toposul ideal: cel „de dincolo de marginea marginii” unde sălășluiește inepuizabila bucurie pură;
• robustețea temperamentului poetic (grefat pe-o Isihie, poetică, eliberatoare de teamă / angoasă / suferință, goliciune lăuntrică);
• caligrafia ceasului favorabil scrierii;
• iubirea de paradoxuri;
• mișcarea grațioasă plus dezinvoltura expresiei;
• peisagismul cromatic, multiplicat (și trecut prin imagismul unor Ezra Pound, Carl Sandburg); „urzelile” intenționalității conștiinței artistice (hybrisul, voința țesăturii, a conformației, a intrării);
• plăcerile textului poetului explorator de vortexuri… arteziene;
• rostirea-dicteu acumulatoriu al semnelor lumii;
• ars combinatoria care convertește contemplația în factor activ al scriiturii… /
• teatralizarea poeziei (ca Leonard Cohen ori ca Emil Botta);
• acordarea vocilor dinăuntru dar și dinafară;
• explicitarea poeticii personale, autoreflexivă și metatextuală;
• mallarméana dorință de a scrie Cartea.
Concluzie: „În semiotică, deconstrucție și înțelepciune orientală se poate vedea figura poetului ca într-o oglindă” (Lazăr Popescu, 2017, p.94).

7. Arta portretului
Pentru hermeneocriticul Lazăr Popescu, figura creatoare a scriitorului Mircea Petean donează speranță, certitudine, maturitate „strălucire”. Procedează așa întrucât ispititorul dulce stil clasic i se potrivește perfect: și atunci peisajul comunică ceva profund, misterios poetului: „acolo unde începe sfârșitul / crengilor de brad / se-aprind candelabre în creștetul cerbilor”.
Toată poezia lui Mircea Petean se prezintă ca un imn dedicat darului vieții. Suprinzătoare în poezia peteaniană joncțiunea a tot ceea ce este fragil, delicat și frumos cu ce este respingător și repugnă. Meditația își asumă la rându-i vreo metaforă obsedantă, cum descripția veritabila căutare a toposului adecvat iubitei (care, din ideală, devenire, miraculos reală). Pretutindeni fascinația cărții învăluie „frontul cuvintelor călătorului de profesie”, transvazează textura idiolectală și abilitățile autodefinirii stilistice, nostalgice, baladinice.
În capitolele al IX-lea, monograful își dă seama brusc de un lucru: să vizualizeze, în oglinda transparentă, osatura poeticii peteaniene; una de „câmp minat” cu stileme personalizate cu aplomb, complicații inevitabile, studiate durității de limbaj (citez: „metafora este o pasăre de noapte răstignită pe crucea muntelui iar imaginația este o târfă”). Textul se scrie singur, dând cu tifla „în programele, artele poetice, teoriile, indicațiile și planurile din cuțite și pahare. Aflat la ceasul îndoielilor multiple, poetul redactează un tratat sub formă… poetică ori… telquelistă („le monde tel quel” = lumea ca atare – n.m.). În limbaj, scriitorul este un înotător „care face pluta în apele agitate ale literaturii” chiar în momentul în care un glonț rătăcit îl lovește în tâmplă (ca pe Apollinaire – n.m.). În labirint, ele reduce poezia la o relatare nudă a traseului urmăritor al Poemei himerice, ca s-o privească în față. Într-o replică la „Mitologicalele” lui Eminescu, pare un specialist în banal, grotesc, derizoriu. Dar poezia poate fi și un apel patetic la luciditate și la un realism al moderației și al scrutării preajmei ca un reporter explorator joycean al propriei urbe „dubliniene”.
Mircea Petean e scriitorul care interferează cultura cu natura, pictura cu muzica, răsucind – ca Mihai Ursachi – inelul cu enigmă – ca imediat – ca la Mihai Eminescu – izvorul să tremure pe prundul aferent inocenței copilăriei. Și scriitorul care și-a elaborat propriul progam artistic, întrucât, pe fond ludic, se autodescrie explicit ca fiind naturist, pleinairist, purist, levantin, balcanic, laconic, paradoxal, solarian, memorialist, teluric, fin caligraf, dramatic-grotesc, reformator-restaurator, portretist, disimulatoriu, universalist, necruțător la nevoie, genial când e cazul, reciclator (al textelor populare – n.m., I.P.B.), intertextual, meditativ (asupra morții), distructiv-reconstructiv, entuziast, textualist, post-arghezian, arhitextual, taumaturg, vizionar, sarcastic, caricatural, sentimental, cazon (dacă-i musai – n.m.), tragician, teoretician literar (familiarizat cu filosofia și hermeneutica – n.m.), colocvial, terifiant (apocaliptic), ambiguu, iluzoriu „Rege Pescar”, transblagian, estetician, fenomenolog, ilustrativ (al disoluției), justițiar, sapiențial, pitoresc, straniu, incendiar, repliativ, jocular, sacerdot (rătăcit în planul estetic), mirabilianist, clasicizant postavangardist, auctorialist, ceremonialist, himerian, taoist ș.a.m.d.

8. Etosul și spațiul interior
În cel de-al X-lea capitol, Lazăr Popescu mizează pe teoreticianul literar Mircea Petean (din perspectiva practicării haikuului – n.m.). Interesantă teză! Și captivantă din start! Acest haigin marchează o desprindere, o detașare căci micropoemele sale se bucură de un limbaj autoral și de o percepție originară și subliniază apăsat că haikuul său nu ignoră estetica speciei, dar depistează prin declic, iluminare, aspectele lirice și metafizice și se bizuie pe tăria de a miza pe forța de sugestie a unui detaliu, pe fărâma de gest a unui personaj care se retrage imediat în singularitatea sa. Acest tip esențializat de lirism se impune formal de la sine, odată cu adâncimea lecturii și cu aprinderea meditației, și conferă microtextelor o claritate neobișnuită la nivel de imagine ca scriitură, textură, exotism, nostos impresionist.
Capitolul XI îmbracă, altfel și totuși la fel (dialectic deci), comentariul pe text și grefat pe pielea analizei efective în alte însușiri ale literatorului generic ca definiție însăși a ambiguității.
Citatele – cam multe, cred eu – au menire evident ilustrativă – argumentațială. Există în „Câmp minat” și în „Catedrala din auz” momente când fața autorului devine chip printr-o subtilă metamorfoză. Altminteri poetul rămâne același contemplativ care decantează „mierea poveștilor sale” precum un „Budha transilvan”, dotat, în plus, cu o plăcere a descrierii, minuțioasă și transretorică, însărcinată să asigure distanța între semn și sens ca spațiu interior al limbajului și al etosului (fie el nuclear / autonom / autohton – n.m., I.P.B.) liguriano-mediteranean.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here