Este a doua carte-album într-o ediţie îngrijită editorial de George Drăghescu, în care sunt valorificate – transvaluate ar fi considerat Tudor Vianu – scrisorile unor uriaşe personalităţi ale literaturii române contemporane către maestrul, scriitorul, poetul, criticul literar, memorialist şi filosof, teoreticianul, publicistul polemic Gheorghe Grigurcu.Despre prima carte am scris în revistele „Convorbiri literare” şi „Tribuna” (de la Iaşi respectiv Cluj – n.m., I.P.B.), dar aceasta a fost comentată la superlativ de încă cel puţin o duzină de comilitoni de profesie şi de breaslă.„George Drăghescu, Muzeul Literaturii Române o să fie invidios pe tine pentru aceste „Unsprezece epistole” pe care tu le posezi în original” – a exclamat văzând şi primind elegantul volum, bibliofil şi rarisim, poetul optzecist reprezentativ Marian Drăghici.Astfel, i s-au adresat, în epocă, domnului Gheorghe Grigurcu şapte scriitori între anii 1979 (aprilie) – 1999 (martie). Sunt două decenii în care şi-au încrucişat condeiele cu actualul posesor al Premiului Naţional „Titu Maiorescu” şi al Premiului Naţional „Mihai Eminescu”, unul pentru critică celălalt pentru poezie, Şerban Cioculescu, Ştefan Augustin Doinaş, Paul Goma, Virgil Ierunca, Gellu Naum, Ion Negoiţescu-Nego şi Radu Petrescu.(Re)citite cu atenţie, cele unsprezece magnifice texte marchează istoria încă secretă a literaturii române, bazată pe documente, iată, totuşi, de sertar, legate de biografie particulară, de comunicare interpersonală, de o ritualistică ce riscă să se demodeze, cum şi cu codexurile s-a întâmplat acelaşi lucru nu de multă vreme în eon transdisciplinar.Am convingerea că scriitura obiectivă, ca practică, muncă, ostensiotică, semiotică, materialitate semnificantă – cum de altfel şcoala Tel-Quelistă (1960-1971) a arătat cu asupra de măsură – produce adevărata emoţie şi veritabila lectură de plăcere, cumva probând că imaginarul e semnificarea realului în termenii săi vizionari şi transcendenţi. Încă din prima scrisoare Şerban Cioculescu readuce în controversă relaţia dintre operele lui Arghezi şi Blaga, referindu-se la mişcarea ideilor filozofice şi la cultura generală a celor doi „monştrii sacri” interbelici (6 mai 1979).Cea de-a doua scrisoare îi recunoaşte lui Gheorghe Grigurcu meritul de a fi ultimul şi cel mai fidel călinescian, manevrând ca acesta elogiul perfid şi sensurile biunivoce, fiind totodată critic al actualităţii şi arheolog, estet şi artist incomparabil (3.06.1983).Ştefan Augustin Doinaş, cu un scris caligrafic înclinat tot spre dreapta, minimalist şi delicat ca al lui Radu Petrescu ori precum al lui Paul Goma, îl informează pe Gheorghe Grigurcu de o figură foarte urâtă din partea revistei „Secolul 20” prin neincluderea în forma definitivă a unui articol de-al său despre Thomas Mann, într-un număr pe 1975.De la Paris, pe 9 martie 1999, Paul Goma îl compară pe trăitorul izolat în Amarul Târg cu Ioan D. Sîrbu, consemnat şi el într-o Craiovă la fel de mizeră moral şi ideologic. O face într-un limbaj voit de ghetou, voit argotic, ca semn de protest şi de revoltă ecriturală şi de radicalizare a atitudinii.Şi tot de la Paris, pe 23 februarie 1994, Virgil Ierunca se arătase impresionat de adevărurile din textul despre Rusia şi mai ales din interviul din „Vatra” ca fiind – citez – „un document de conştiinţă şi har”, ambele având ca protagonist pe Gheorghe Grigurcu.De la Comana, pe 12 iulie 1980, Gellu Naum într-un „lamento” îşi mărturiseşte cumplita criză depresivă din ultimii 15 ani (1965-1980), dar şi bucuria destul de rară de a fi întâlnit un prieten precum Gheorghe Grigurcu pe care îl şi roagă să-i accepte invitaţia pentru o mică vacanţă în patru.Epistolele în facsimil de la Ion Negoiţescu-Nego (ambele expediate din München în 18 ianuarie 1990 şi în 17 septembrie 1991 – n.m., I.P.B.) ca şi cele de la Radu Petrescu (din 1 aprilie 1979; 14 mai, 1980; 4 iulie, 1980) au un aspect mult mai bogat şi un conţinut capabil să configureze o complexitate uluitoare: socială, politică, estetică, etică, intimă, expresivă, spirituală, culturală etc.În cele trei epistole, Radu Petrescu îşi autodefineşte figura creatoare (fie de eseist, dar mai ales de romancier (Matei Iliescu şi Ce se vede)) şi voi zăbovi în continuare cu alt prilej, într-o intervenţie complementară cu aceasta.
Ion Popescu-Brădiceni
