Privesc în urmă și simt că au trecut pe lângă mine cei mai frumoși ani. Copilăria este paradisul de la care aș răpi juliturile din genunchi și palme, zgârieturile lăsate de crengile copacilor în care ne cățăram. Acum, i-aș răpi copilăriei zâmbetele atât de sincere și calde. Copilărie dragă, te-aș vrea pe tine, dar dacă tot nu te poți întoarce, redă-ne acea bucurie adusă de lucrurile mărunte. Îmi amintesc cât de tare ne bucuram atunci când primeam o bombonică, o carte de colorat sau orice alt lucru mărunt de care acum îmi amintesc cu drag, lucruri care acum îmi aduc o lacrimă pe obraz când mă gândesc, amintiri dragi…
Copilărie dragă, cu bucurie ți-aș răpi frumusețea, liniștea interioară și privirea de diamant și sunt convinsă că nu te-ai supăra pe mine. Ți-aș mai răpi prietenii de altădată, l-aș răpi pe bunicul…
Copilărie, oare cum ne vezi tu pe noi, cei care am mai crescut nițel?…
Copilărie dragă, ți-aș răpi seninul cerului și l-aș presăra pe sufletul meu care uneori se preface în șiroaie de lacrimi. Aș mai vrea de la tine acele piciorușe golașe care mă duceau prin toate bălțile atunci când ploua, care nu stăteau deloc, care nu oboseau deloc. Copilărie, aș vrea să alerg până la tine și să te rog să-mi redai una din zilele în care totul era roz, sau cel puțin așa părea privind fiecare zi cu ochi de copil ce eram pe atunci. Copilărie, cum de crești atâția copii? Cum de îi ajuți să râdă atunci când se lovesc? Cum îi faci fericiți când singurele jucării sunt juliturile?
Copilăria mea frumoasă, cum m-ai crescut așa frumos?
Privesc în urmă și mă cuprind o sumedenie de emoții, îmi vine să plâng de fericire, îmi vine să iubesc Oamenii din jurul meu și mai mult decât o face adultul din mine, cu și mai multă sinceritate și puritate… Privesc în față și parcă mi-e teamă…”
Duțu Ștefania
