Continuă ancheta la Caracal – Reflecții din exteriorul frontului

312

Urmărirea penală în cazul de la Caracal, conform legii, se efectuează în mod obligatoriu de către procuror. Competența parchetelor este prevăzută de lege și, dacă procurorul responsabil de caz aparține structurii competente, atunci competența acestuia nu poate fi pusă la îndoială. Trimiterea unui procuror să cerceteze un caz, să meargă în instanță, să facă un control etc., de competența parchetului din care face parte este absolut legală. Este o problemă de organizare internă a instituției, de specializare a procurorilor pe anume domenii etc. Codul de procedură penală vorbește de procuror și atât. Așa că înverșunarea cu care critică unii efectuarea anchetei de către DIICOT este superfluă. Revenind la cazul Caracal, procurorul este cel care gestionează cazul, el este administratorul probatoriului, este centrat pe respectarea procedurilor, pe grija față de păstrarea și conservarea probelor, practic el răspunde de dosar. Ideal ar fi ca acesta să aibă alături un anchetator destinat special pentru suspect, în speță inculpatul Dincă, fie el alt procuror, fie un polițist judiciar. Acesta va fi anchetatorul nemijlocit și peste el nu trebuie să se bage nimeni. Dacă nu are un astfel de ajutor, atunci procurorul responsabil de caz va fi cel care nu trebuie să se dezlipească de anchetat nici-un minut când acesta este în afara arestului. Nici-odată n-am pus în discuție respectarea programului de lucru când m-am aflat în anchetă. Dacă mi-ar fi luate în calcul orele peste program pe care le-am afectat anchetelor, mi s-ar dubla vechimea în muncă. Și, pe timpul meu nu exista sistemul compensării ori al plătirii orelor lucrate peste program. Erau considerate afecțiuni patriotice, dar pentru noi erau, mai degrabă, ore destinate dorinței de a învinge, pasiunii profesionale. Anchetatorul, interogatorul, este cel care trebuie să se introducă în subconștientul anchetatului, să empatizeze cu el pentru ce-a făptuit și ce-l așteaptă drept răsplată, să-l câștige. El este confesorul anchetatului. Lui i se va spovedi. Când discută cu persoana anchetată, fie și amical, anchetatorul trebuie să se dedubleze, cum am învățat eu de la judiciariști celebri ce mi-au fost mentori, adică să se substituie infractorului și să vadă dacă el ar putea efectua fizic, faptic, actele materiale pe care le mărturisește cel supus anchetei, respectiv, dacă practic este posibil ce spune. Subiectului trebuie să i se creeze mediul necesar care să-l stimuleze, să i se câștige încrederea, iar acesta o va face, în primul rând, anchetatorul, care trebuie să fie și un bun psiholog. Un mediu necesar pentru confesiune este și colegul de cameră la arest. Anchetatorul nemijlocit conduce ancheta efectivă: întrebări, răspunsuri, mimică, hrană, odihnă și orice-l privește pe anchetat. Anchetatorul nu trebuie să lipsească de lângă suspect în nici-o activitate, el nu se va dezlipi de suspect, fie și pentru a-l feri de influențe externe. Tot astfel, nimeni, indiferent de grad, rang, nu trebuie să se bage peste anchetator. Vrea ceva, îi spune mai întâi anchetatorului și acesta hotărăște întrebarea și momentul întrebării. Orice discuție, orice întrebare care ar putea veni de la alți colegi pentru lămurirea unor aspecte ce se ivesc, trebuie să fie pusă prin anchetator ori consensuală cu gândirea lui. Când la anchetă participă 1-2 anchetatori, aceștia trebuie să acționeze ca și cum ar fi numai unul. Ei trebuie să-și sincronizeze întrebările, să prevadă răspunsurile, să vină cu întrebări capcană, chiar dacă unele sunt repetate, care să-l surprindă pe anchetat și să-i descătușeze blocajul interior, adică să scape adevărul chiar dacă și-a propus să nu vorbească. L-am spart, spun anchetatorii când ajung în acest punct! Ori o asemenea simbioză într-o echipă de anchetatori nu se formează la ordin, ci în muncă concretă. Sunt necesare zeci, sute de anchete pe care să le facă împreună până se cunosc reciproc și până când tactica și metodele lor converg în aceeași direcție. Într-o echipă de anchetă există întotdeauna încredere și respect între membrii acesteia.Am avut la Brașov – Feldioara o crimă cu două victime. Criminalul a fost stabilit prin eliminarea tuturor suspecților din zonă, aceasta presupunând câteva zile de investigație neîntreruptă. Așa s-a ajuns la un suspect din Rozavlea, județul Maramureș. Acesta a fost prins în Jugoslavia. Escorta, în care se afla și un ofițer judiciar care cunoștea cazul, trimisă la Drobeta Turnu Severin, unde ni l-au predat sârbii, a fost instruită să nu deschidă nici-o discuție despre scopul aducerii lui la Brașov. Eu, care conduceam ancheta, doream ca „să-l citesc” la prima întrebare când va sosi la Brașov. Tăcerea aceasta, suspansul la care a fost supus, frământarea interioară și zecile de alibiuri pe care avea de gând să le lanseze în apărare, pentru că el știa de ce îl aducem la Brașov, drumul lung, peste 500 km, cu trenul, l-au „ucis”. Când, abia intrat pe ușa pentru anchetă, neîntrebat, zice: „hai dom-le că știu pentru ce m-ați dus aici”!, m-am ridicat de pe scaun și am strâns mâna ofițerului judiciar care l-a adus. Bravo, ai respectat consemnul! Obosit și el de drum și de concentrarea atenției pe suspect, n-a cerut liber și a dorit să fie prezent la prima discuție cu suspectul. Am prezentat acest scurt fragment practic de psihologie judiciară, pentru că, văzând că aducerea zile în șir a lui Dincă la „casa ororilor”, respectiv la locul faptei/faptelor, l-a obosit, l-a enervat, îl frământă. El nu mai poate îndura, fie și numai privind cum ies la iveală una după alta probe care-l fac din zi în zi mai monstru decât este. Începe să plângă, începe să vorbească, începe să inducă noi și noi ipoteze etc. Ba că a lovit-o și a legat-o, ba că a mers de bună voie, ba că a violat-o, ba că a dormit cu ea fără s-o violeze, în fine tot felul de mărturisiri verbale cu sau fără logică. Dacă suspectul scapă gesturi ori cuvinte care-l trădează, are o criză de sinceritate, acestea trebuie materializate pe loc. Bate fierul cât e cald!, spune o vorbă venită dinspre fierari, dar absolut aplicabilă în anchetă. Dacă pierzi acel moment operativ, peste 1-2 ore nu-l mai ai. Se răzgândește ori, este învățat de binevoitori ca nu cumva să mai spună vorba aia. Întrebarea mea: este cineva lângă el în afară de garda de corp care se schimbă și asta de la zi la zi și avocatul din oficiu? Se află permanent lângă el psihologul, a se citi anchetatorul despre care vorbeam, care trebuie să nu-l scape din ochi, să nu piardă nici-un gest, nici-o frământare, care să-l citească pe Dincă în toată frământarea lui? Sau se așteaptă ca să-i fie raportat „comportamentul” avut pe timpul transportului, percheziției etc., pentru ca apoi să-și programeze, sine die, audierea lui după procedura, a se citi ceremonia, stabilită de codul de procedură penală? Realizează cineva că acestea sunt momente operative, constituie aur pentru anchetă și ele se pierd unul după altul?Iată o știre: „Azi, Dincă a fost adus din nou la casa ororilor pentru a fi prezent la scanări… Anchetatorii au rămas la București pentru a pregăti…” Fără comentarii! Despre ce vorbeam? Cu un ochi plâng și cu altul râd!Despre complici? În mod sigur aceștia există. Dincă avea permanent în curte muncitori, îl ajutau la muncă, îi săpau culturile, îl ajutau la construcțiile acelea fără noimă, consuma alcool cu vecinii, mai aducea și câte o femeie. Se vorbește că mai repara și mașini. Este imposibil ca el să fi lucrat singur. Avea nevoie de sprijin fizic, fie și numai pentru a ascunde urmele infracțiunii. Este probabil ca ancheta să-i fi și stabilit, nu intru în amănunte. Eu, simt că vecinul George știe mai mult decât a vorbit. La primul contact cu presa lui George îi tremura barba și din secundă în secundă întorcea capul în lateral ori în spate să vadă dacă nu-l saltă cineva. Mai târziu, văzând că nu-l ia nimeni la întrebări, George a devenit mai stăpân pe el și declara cu emfază: „ – Nu știu nimic”, dar mai și creează. Întrebare: – Câți porci avea? R. – Avea vreo 4-5.
Unde-s porcii lui Dincă, dle George”? Însăși Dincă spune că nu avea porci. De la o poștă se poate observa că George minte. O spune „fața lui” care îl trădează. Este posibil ca și George să se fi înfruptat din trufandalele aduse de Dincă. Tot astfel, acel Spătaru, omul de curte al lui Dincă, interpelat de Lazarus, proaspăt pârlit pe mâini, în mod cert știe multe. A fost audiat, nu-i cunosc mărturia, nici nu o cer, dar am convingerea că nu-i străin de ororile stăpânului său. Ochiul meu ar plânge să afle că nu a fost supus unui examen medico-legal sau că nu s-a verificat originea și dinamica producerii acelor arsuri.Am pronunțat „complici” și nu greșesc. M-am referit la oamenii care, este probabil, să-l fi ajutat la „casa ororilor”. Nu am omis, am lăsat la urmă posibilii săi asociați în rețeaua de trafic de femei. Aceștia nu-i sunt complici, aceștia sunt coautori. Nu mă lansez în supoziții, dar am convingerea că ei există în cărțile anchetei, că li se va dovedi activitatea și că, în speță, vom avea imaginea unui dosar complet ce va intra în manualele de cercetare penală ori în romanele polițiste. De-acum ochiul meu zâmbește a speranță!
General în retragere, Ion Staicu
Doctor în drept, avocat

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here