Apariția unui volum selectiv cu titlul „Aforismele și textele lui Brâncuși”, mai multe ediții (1975,1979,2000), grație brâncușiologului Constantin Zărnescu, are o deosebită importanță pentru ideile exprimate despre artă și despre viață, de către înfăptuitorul unei adevărate revoluții în arta plastică. Cartea cuprinde 254 de texte grupate în două capitole: „Despre artă” (1-169) și „Despre viață” (170-254).
În primul capitol, Brâncuși dezvoltă o adevărată doctrină estetică, prin prezentarea unor principii despre artă, în general, și emite idei despre propria-i operă, deși, într-unul din texte (9) „titanul de la Hobița ”afirmă că „Arta nu are nevoie de teorii! Şi rămâne de preferat să lucrăm, decât să ne apucăm să le explicăm altora: cum anume se creează o operă de artă!” Prin urmare, în locul teoriei, e preferată acțiunea.
O serie de texte au în prim-plan categoria estetică fundamentală a frumosului, ca expresie a armoniei dintre conținut și formă, a ordinii și simetriei. Peste tot, Brâncuşi scrie cu literă inițială majusculă (Frumosul). „Frumosul este echitatea absolută” (1), „acea bucurie, care ne dăruiește senzația estetică”. „Plăcerea cu care lucrează artistul este însăși inima artei sale. Fără inimă, nu există Artă!” (13) Prin proporţie şi echilibru, frumosul, în artă, generează sentimente de satisfacție, plăcere și admirație, „o plăcere simplă, directă și imediată”, de aceea, ,,echilibrul absolut rămâne perfecta expresie a Frumosului” (122). „Arta este cheia înțelegerii și perceperii Frumosului” (123)
Valorile culturii de obârșie, arta populară (folclorul), comuniunea cu natura, interesul pentru formele primitive ale artei, contactul cu lucrările lui Rodin și cu înnoitorii artei pariziene reprezintă principalele izvoare ale operei lui Brâncuși.
S-a vorbit mereu despre „țărănia” lui Brâncuși, aceasta se rezumă la atașamentul pentru anumite valori spirituale ale comunității din care a provenit marele sculptor, păstrând un anumit stil de viață specific țăranilor de pe meleagurile Gorjului, la care se adaugă valorile spirituale ale orașului.
„Arta, poate cea mai desăvârșită, a fost concepută în timpul copilăriei umanității” (3) „Căutarea primitivului în artele plastice se îngemănează cu o căutare a Simplității” (169). Simplitatea este unul din principiile de care trebuie să țină seama artistul, la care se ajunge prin apropierea „de sensul real al lucrurilor”. „Simplitatea în artă, este în general, o complexitate rezolvată”. Simplitatea privită ca o complexitate este aparent un paradox, sintagmă folosită și de George Călinescu, ca o concluzie la poemul eminescian „Luceafărul”, apreciat ca o „complexitate simplă”. Complexitatea, în cazul acesta, se referă la bogăția de teme, idei și motive prezentate printr-o versificație clasică, simplă. Una din preocupările de bază ale lui Brâncuși a fost tocmai de a simplifica și esențializa formele, prin urmare, simplitatea nu era un scop în sine, iar opusul ei este lipsa de finețe („grosieritatea”): „Pericolul simplității este grosieritatea” (15). ,,Să unești toate formele (complexitatea) într-o singură formă (simplitatea) și s-o faci vie”…(56).
În concepția lui Brâncuși, arta trebuie să intre într-o comuniune cu natura: „Sculptura rămâne o expresie a acțiunii Naturii” (16,18). Natura însăși era prezentă în Atelierul său. Vizitatorii „Se simt ca și când ar fi într-o carieră de marmură” (69)
Misiunea artei de a crea bucurie apare ca un laitmotiv în textele brâncușiene: „Arta ar trebui să fie numai bucurie!…De aceea, nu există artiști, ci numai oameni care simt nevoia să lucreze întru bucurie!..” (32)
Un alt principiu care ține de conștiința sa artistică este așa-zisa „tăietură directă”: „Cioplirea (tăietura directă) este adevăratul drum al sculpturii” (20), deoarece aceasta presupune o confruntare directă a artistului cu natura materialelor, pentru a putea să exprime ideea. Cioplirea, prin tăietura directă, comportă și o altă semnificație, în sensul că artistul, acționând asupra materialelor (lemn, piatră), intră într-o comuniune tot mai strânsă cu ele și, prin aceasta, cu natura însăși, cu pământul.
O mare atenție o acordă șlefuirii sculpturilor, toate erau șlefuite manual, folosind chiar și vată: „Polisarea perfectă este o necesitate”. „Munca manuală te apropie de Dumnezeu”. „O sculptură, spunea Brâncuși, trebuie să fie plăcută la atingere: „Cât aș fi dorit ca toate sculpturile să fie șlefuite de apa Jiului!” Sculptorul şlefuia așa de intens fiecare sculptură, de sclipea, difuzând o lumină „ireală”, „eterică”. Preocuparea artistului era de a scoate la iveală și acea lumină interioară, o emitere a naturii.
Brâncuși recunoaște că „ Fără descoperirile lui Auguste Rodin, cele ce am realizat eu nu ar fi cu putință” (63), dar, plecând de la ideea că „Nimic nu se înalță la umbra măreților arbori” (66), sculptorul și-a căutat drumul său propriu: „Eu rămân eu”. Nu trebuie neglijate nici îndemnurile, sfaturile unor artiști apropiați sculptorului. Prietenul său, Henri Rousseau (1844-1919), supranumit Douanier – „Vameșul”, „promotorul unui primitivism naiv”, a exclamat în fața statuii „Cumințenia pământului”: „Tu ai transformat anticul în modern!”
Seninătatea, preluată de la vechii greci și de la poporul român, poate și din Confesiunile lui Milarepa, este, de asemenea, prezentă și în conștiința sa estetică. După cum se cunoaște, „Confesiunile” lui Milarepa, poetul filosof-tibetan din secolul al XI-lea, era cartea lui fundamentală, izvorul concepției sale despre lume, despre detașarea sa interioară.
Un nou concept, acela de naturalitate face obiectul a șapte texte brâncușiene. „Înapoi la natură! – și la naturalitatea filosofică, adică la Cumințenia pământului!” Era un îndemn de a trăi în comuniune cu natura, cu pământul, sursa atâtor minunății (82). „Nu vom fi niciodată îndeajuns de recunoscători față de pământul care ne-a dat totul” (242). În sculptură, naturalitatea „ constă în gândirea alegorică, simbol și sacralitate sau în căutarea esențelor ascunse în materiale”, motivând că sculptorul este „un gânditor”. În prietenie, naturalitatea constă în întrecerea dintre, „inteligențele similare”, pe când, în iubire, se opune bordelului și triunghiului conjugal parizian, „naturalitatea, în iubire, este tendința pasionantă de a atinge Absolutul”. De asemenea, a pune piedici naturalității înseamnă a anula capacitatea de a crea: „Obstacularea naturalității duce la sterilitate pe toate planurile” (205). În concluzie, Brâncuși afirmă: „Eu mi-am iubit și nu mi-am părăsit nicio clipă strămoșii și filozofia lor milenară a naturalității.”
Brâncuși dă sfaturi semenilor de breaslă, îi îndeamnă să scape cât mai repede de maeștrii lor, să-și caute drumul propriu. Îi aseamănă cu viermii de mătase.
În concepția sa, arta este transfigurarea vieții, a realității: „Arta mea este realitatea însăși. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea cea mai adevărată” (92)
Amintind de catharsisul aristotelic, adică de rolul purificator al artei, Brâncuși consideră că arta are și o „misiune terapeutică”, mai precis, rolul de a vindeca omul măcinat de „contrarietățile interioare” (31). „ Arta te vindecă de toate rănile” (225).
Deosebit de importante și interesante sunt reflecțiile lui Brâncuși despre viață. Plecat în lume de la șapte ani, a străbătut-o în lung și în lat, experiențele sale de viață trăită intens l-au format și l-au călit în așa fel, că de la „școala vieții” a învățat mai mult decât din toate școlile prin care a trecut. „Viața însăși, afirmă Brâncuși, e o perpetuă călătorie”.
Setea de viață și bucuria de a trăi au fost mai presus de orice: „Ce miracol e să trăiești!” Puțini înțelegeau cu adevărat ce minune înseamnă Viața! E o minune că suntem purtați pe un glob imens, care se învârtește de veacuri prin haos! Existența noastră însăși este plină de minuni: copacii, florile și frunzele, „Cumințenia pământului”…(45) „O, viața noastră rămâne un lucru atât de frumos, de miraculos, de dumnezeiesc, încât nu am putea-o substitui cu absolut nimic, niciodată.” (56). Grav bolnav cândva, numai dorința de a trăi („Trebuie să trăiesc!”) l-a salvat, nemaifiind nevoie să meargă la spital. Compară viața cu o monedă: „Viața este ca o monedă trebuie să știi cum să o risipești sau mai exact, cum să o folosești”, alteori o aseamănă cu o spirală. Meditațiile sale asupra vieții ne duc cu gândul la o reflecție camilpetresciană: „Viața nu e un tricotaj pe care să-l deșiri și s-o iei de la capăt.” Și textele despre viață nu sunt lipsite de sfaturi, un fel de cod etic.
În concluzie, parcurgând „Aforismele și textele” lui Brâncuși, de o valoare greu de estimat, ne edificăm asupra unui caracter, asupra omului Brâncuși, un optimist, altruist, un setos de viață,, în același timp, un îndrăgostit de perfecțiune, de absolut, un profund gânditor și filosof umanist, un poet.
Ezra Loomis Pound (1885-1972), poet și eseist american, teoretician al avangardei artelor, exilat în Italia, introdus de James Joyce în intimitatea sculptorului român, imediat după moartea lui Constantin Brâncuși, scria: „Brâncuși mi s-a părut/ Un sfânt/ El este primul/ pe lista mea a valorilor.”
Constantin E. Ungureanu
