Domnule profesor,
Cu reminescențe terminologice de la bacalaureat 2003, „simulez… un incipit” epistolar, remarcând cu Mircea Martin şi cu Mihai Zamfir, formaţi un triumvirat universitar exemplar, reprezentând promoţiile şaizeciste de „filologi” bucureşteni. Se pare că Mihai Zamfir vă depăşeşte, în ipostaza de… prozator postdecembrist, cultivând romanul și scrisoarea… exotică, lusitană. Vi-i alătur pe Eugen Simion, care a traversat, fără tribut ideologic, „obsedantul deceniu”, ca student, preferând opacitatea la proletcultism şi la realism socialist, şi pe C. Stănescu, care, acum, în tranziţie, susţine profesoral, „Revista revistelor culturale” în „Adevărul literar şi artistic”, o inteligentă şi onestă critică a criticii, demnă de campania revizuirilor actuale veritabile. Desigur, eu apar legat de acest faimos grup, inoportun, doar printr-un gest subiectiv de intruziune. Ca intrus, mă recunosc în rolul personajului alegoric feminin şi al celui minor-masculin din fabulele ,,Pisica sălbatică şi tigrul”şi ,,Câinele şi căţelul” de Grigore Alexandrescu. De aceea, mă puteţi admonesta precum Samson pe Samurache: „Noi, fraţii tăi, potaie!” Între congenerii menţionaţi, aţi confirmat aspiraţia şi vocaţia de a ne oferi „Istoria critică a literaturii române”, într-o similară viziune şi amplitudine călinesciană, voi. I, apărut la Editura Minerva, în 1990. ş…ţ. E bine că vă consacraţi decisiv continuării şi finalizării acestui proiect important. Nu cred, totuşi, că editorialul dvs, din „România literară” ar fi sau poate deveni un impediment. Nu am prejudecata vârstelor sau a treptelor biologice, dar iluştrii dvs, predecesori Eugen Lovinescu şi G. Călinescu, au fost mai prompţi în realizarea „comediilor” lor de istorie literară. Ştim că teoreticianul modern al sincronismului, al teoriei imitaţiei şi al mutaţiei valorilor estetice a definitivat şi a editat „Istoria literaturii române contemporane”, în cinci volume, între 1926-1929, la vârsta de 45-48 de ani, iar G. Călinescu izbutea, primul, la 42 de ani, în 1941, să editeze „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”. Ca autor al volumului I de „Istorie critică a literaturii române”, dv. aţi… debutat ceva mai târziu, la 51 de ani, în 1990. Probabil, e timpul, după 13 ani, să demaraţi şi, în următoarele trei volume dedicate perioadelor literare majore, a „marilor clasici” de la „Junimea” şi „Convorbiri literare”, coordonate de T. Maiorescu, o scriitorilor interbelici şi a celor care au trăit şi au creat „sub comunism”, în perioada postbelică, să edificaţi o tetralogie monumentală.
Cred că tonul şi începutul unor rezonabile revizuiri critice postdecembriste se află chiar în „Istoria critică a literaturii române”, volumul I, din 1990. Revizuirile au fost promovate apoi, programatic, în paginile revistei „România literară”. Gh. Grigurcu sugera, ca totdeauna sagace, că revizuirile trebuie să fie preocupări permanente ale criticii literare, să se exercite nu numai asupra perioadei literare postbelice, ci şi retrospectiv, asupra perioadelor revolute.
Asa cum concede, cu complezenţă maliţioasă, d-l Alexandru George în „opiniile” de sub titlul insidios „Citiţi-l pe Agârbiceanu” din „Luceafărul”, nr. 25 şi 26 din 2003, dvs. rămâneţi „unul dintre cei mai importanţi critici ai vremii noastre şi, după plecarea din ţară a lui Matei Călinescu, cel mai valoros critic al contemporaneităţii, cu multe contribuţii şi la epocile mai vechi ale literaturii”. Nu ignoraţi, ci receptaţi impulsul pe care acest infatigabil şi intransigent partizan al revizuirilor vi-l oferă, imputându-vă „incongruitatea demersului, falsitatea argumentaţiei şi erorile de istorie literară din cuprinsul destul de succint al editorialului „Dureri înăbuşite” dedicat comemorării lui Ion Agârbiceanu, autorul romanului ,,Arhanghelii” pe care-l dataţi eronat, 1913, în loc de 1914. Suportând şi această erată georgeană, sunt sigur că veţi concretiza în mod remarcabil proiectul de istorie literară. Aveţi fler de a discerne între elogii banale şi obiecţii tendenţios-minimalizatoare.
Vă doresc succes şi vă asigur de promptitudinea lecturilor mele „fidele”(Pompiliu Marcea) şi „respectuoase” (Adrian Marino).
Din revista ,,România literară”, numărul 36, anul 2003/10-16 sept. Ion Trancău profesor pensionar, din Târgu-Jiu
