Colectivizare şi represiune: etapa finală, 1962

689

La începutul anului 1962, conducerea partidului a declanşat ofensiva finală a colectivizării. Acolo unde locuitorii reuşiseră să se împotrivească până atunci acţiunii de colectivizare, echipe de activişti au fost trimise la sate de către organizaţiile regionale şi raionale. La Ruginoasa, raionul Paşcani, unde ţăranii au fost ultimii din regiunea Iaşi care au intrat în gospodăria colectivă, delegaţii şi activiştii au stat circa două luni, urmărindu-i pe sătenii care se ascunseseră pentru a nu depune cereri de înscriere şi folosind împotriva celor descoperiţi forţa fizică, spre a-i obliga să se înscrie în colectiv. În primăvara anului 1962, conducerea partidului anunţa oficial încheierea procesului de socializare a agriculturii.
La 23 – 25 aprilie 1962, Plenara Comitetului Central a făcut un bilanţ elogios al activităţii desfăşurate de membrii partidului, pentru realizarea programului stabilit la 3 – 5 martie 1949. Pe 27 aprilie 1962, la Bucureşti a fost organizată o sesiune extraordinară a Marii Adunări Naţionale, cu participarea a 11.000 de ţărani – număr considerat simbolic de către liderii comunişti – că ar fi echivalent cu cel al ţăranilor ucişi în cursul răscoalei din 1907.
Sesiunea extraordinară din 27 aprilie 1962 a fost consacrată încheierii procesului de colectivizare a agriculturii. Doar o parte dintre ţărani au mai putut şi după 1962 să rămână necolectivizaţi, între aceştia fiind ţăranii din regiunile montane, care nu au intrat în atenţia partidului, dar şi unii dintre ţăranii din zonele de deal şi de munte care, în pofida presiunilor exercitate asupra lor, au refuzat sistematic să semneze cererile de înscriere în colectiv, încheierea procesului de socializare a agriculturii a reprezentat, pe de-o parte, o victorie a comuniştilor din România, iar pe de altă parte, subordonarea totală a ţărănimii faţă de planurile economice ale partidului.
Acest proces de socializare a condus la dispariţia proprietăţii funciare rurale private de până la cel de-al II-lea război mondial.

Metode şi strategii de convingere
Primele G.A.C.-uri s-au înfiinţat în iulie 1949. În anul 1953, totalul atingea abia 10% din suprafaţa arabilă a ţării.
Ca urmare, asaltul direct a fost înlocuit cu o politică de transformare graduală, de trecere de la gospodăria individuală la cea colectivă, prin faza intermediară a „întovărăşirilor”.
Între anii 1953 – 1957 alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea n-a mai însemnat distrugerea proprietăţii ţărăneşti şi proletarizarea ţăranului, ci mărirea producţiei agricole.
Dupa anul 1953, metodele au fost schimbate, dar scopul nu. Locul arestărilor în masă, al confiscărilor de inventar agricol şi recoltă, l-au luat mijloacele administrative, restricţiile comerciale şi mai ales interdicţiile. De fapt, procesul de colectivizare a însemnat o schimbare, dar şi o îmbinare „armonioasă” a unor astfel de metode, cu scopul de a forţa intrarea ţăranului român în colectiv.
Anul 1958 a marcat însă revenirea în forţă la modelul economic stalinist în agricultură. În anul 1958, gospodăriile agricole nu cultivau decât 17,5% din pământul arabil.
Dar în anul 1962, adică în patru ani, procentajul urca la 96%, colectivizarea fiind practic încheiată. La 27 aprilie 1962, Gheorghe Gheorghiu – Dej anunţa oficial că 3.201.000 de familii sunt încadrate în structurile colectiviste. Rezistenţa ţărănească s-a manifestat pe parcursul întregii perioade 1948 – 1962 şi s-a concretizat într-un şir lung de răscoale, în toate zonele ţării (Botoşani, Suceava, Năsăud, Galaţi, Arad, Vrancea, Dâmboviţa, Ialomiţa, Vlaşca, Ilfov), care s-au soldat cu numeroase arestări, execuţii şi deportări.
• „În numele luptei împotriva chiaburilor, peste 80.000 de ţărani, în majoritatea lor ţărani muncitori, au fost trimişi în judecată, dintre ei peste 30.000 au şi fost judecaţi în procese publice” .
• Victoria totală a colectivizării – deşi de-un real succes pe plan politic, administrativ şi ideologic – nu a făcut decât să agraveze problema economică. Deşi cantitativ România a rămas a doua producătoare agricolă din lagărul socialist, după U.R.S.S., calitativ a înregistrat cea mai joasă productivitate pe suprafaţa cultivată din regiune şi cu cel mai scăzut nivel de mecanizare a agriculturii.
Campania de colectivizare este cea mai dramatică dintre toate.
„Campania de colectivizare a fost ajutată şi de tagma scriitorilor şi poeţilor, ce au contribuit din plin, prin „operele” lor, la convingerea ţărănimii de binefacerile muncii în colectiv”.
Iată cum prezintă poetul A.E. Baconski, chiaburii:
„Trece o noapte, trece înc-o zi
Lupta se ascute între clase,
Iar chiaburii se arat-a fi
Elemente tot mai duşmănoase”.
„Minerii din Maramureş”, poemul lui Dan Deşliu, sau „Lazăr de la Rusca”, de acelaşi poet, sunt poeme îndreptate împotriva chiaburimii” .
După 1952, textele antichiabureşti dispar într-o proporţie decisivă din presă. Demonizarea chiaburilor îşi pierduse violenţa, mai ales după înlăturarea din conducerea partidului a deviaționiştilor de dreapta: Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu.
Între coerciţiune şi literatura de propagandă, P.M.R. a pus în funcţiune încă o variantă descoperită: cea economică. Sistemul cotelor obligatorii din recoltele obţinute de ţărani de pe loturile individuale, depăşind deseori cantitatea recoltabilă în anii cei mai favorabili, s-a dovedit una din cele mai diabolice invenţii pentru îngenuncherea ţărănimii.
De operaţiunea de încheiere a colectivizării agriculturii în România a fost însărcinat să răspundă Nicolae Ceauşescu, avându-l alături, mobilizat, parcă pentru a adăuga argumente forţei, pe colegul său de generaţie, Alexandru Drăghici.
Este greu de găsit o explicaţie acestei grabe organizate milităreşte, cu comandamente locale şi comandamente naţionale, formate din activişti sau salariaţi cu funcţii importante în diferite sectoare, brigăzi constituite din mii de oameni instruiţi special, în 1962, la aproape un deceniu de la moartea inspiratorului modelului colhoznic – I.V. Stalin. Operaţiunea colectivizării nu este însă oprită, ci doar temporizată. Se apelează numai în cazuri extreme la represiune şi în mod izolat. Dar se apelează. Din ce în ce se apasă mai mult pe pedala coerciţiunilor economice, dar şi a presiunilor de ordin politic.
„Prin glasul său cel mai autorizat, partidul a recunoscut represiunile de care s-au făcut răspunzători membrii grupului antipartinic, dar nu şi abuzurile şi silniciile securităţii împotriva ţărănimii în epocile următoare.
„Ori, numeroase răscoale în care ţăranii s-au ridicat, folosind armele tradiţionale, uneltele lor obişnuite de muncă, au fost înăbuşite în sânge. Aceste răzmeriţe spontane şi violente împotriva regimului, sunt ţinute până astăzi în cel mai strict secret.
Noi avem cunoştinţă de răscoală, urmată de vărsare de sânge şi arestări, din comuna Jariştea, Galaţi, din anul 1957” .
Profesor pensionar, Voicu Teodor

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here