Cine are interesul să tensioneze relațiile bilaterale dintre România și Republica Moldova

668

Istoria de la Burebista încoace oferă nenumărate informații despre ținutul de astăzi al Republicii Moldova, iar concluzia științifică nu poate fi, fără niciun fel de îndoială, că Basarabia este pământ românesc și evident parte nemijlocită a civilizației traco-geto-dacice și romane, obârșia și gena înnăscută a românilor în spațiul carpato-danubiano-pontic. După cum la fel de lămuritoare sunt dovezile statornicirii și continuității neamului românesc și în Moldova medievală, adică acolo unde marii voievozi Bogdan I., Alexandru ce Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, ș.a. au reușit prin mari sacrificii să-și conducă oamenii pământului și oștirile moldovenești spre marile izbânde împotriva năvălitorilor. După cum lanțul de cetăți, de o parte și de alta ale Prutului lor strămoșesc, au stat tot timpul pavăză și bastioane de apărare împotriva otomanilor, leșilor, muscalilor și altor seminții invadatoare.
Din păcate, soarta istorică a Basarabiei s-a complicat mult la începutul secolului XIX, mai exact după războiul ruso-turc din 1812, când devine gubernie rusească, chiar dacă pe timpul domniei lui Alex. I. Cuza a fost reintegrată prin Unirea de la 1859 în granițele statului român. Numai că, după obținerea independenței României în 1877, prin tratatul de la Berlin încheiat un an mai târziu, marile puteri hotărau într-un mod samavolnic redefinirea granițelor, sudul Basarabiei cu județele Cahul, Ismail și Bolgrad urmând să fie cedate iarăși Rusiei. A urmat o perioadă de mari frământări și conflicte în Europa care au determinat și declanșarea Primului Război Mondial (1914-1918), iar destrămarea marilor imperii de pe bătrânul continent avea să declanșeze, în special în centrul și sud-estul Europei, mișcări naționale și revenirea statelor respective în granițele lor firești, inclusiv printr-un amplu proces de reintegrare statală. Or, într-un astfel de context extern favorabil, Sfatul Țării de la Chișinău nu a întârziat să voteze și să proclame, la 27 martie 1918, unirea Basarabiei cu patria-mamă. Era prima provincie istorică românească care a făcut marele pas spre reîntregirea neamului, înfăptuită puțin mai târziu la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918. Și iarăși, din păcate, soarta Basarabiei avea să redevină crudă, întrucât efectele Unirii cu țara au fost anulate la 28 iunie 1940, când Rusia sovietică a anexat din nou acest pământ românesc, în baza pactului mârșav  Ribbentrop-Molotov.
A trebuit să apară momentul dezmembrării Uniunii Sovietice, pentru ca R. Moldova, ca de altfel toate statele supuse fostului imperiu comunist, să-și declare independența la 27 august 1991, cu observația că teritoriul de pe malul estic al Nistrului-Transnistria să rămână, după încetarea conflictului militar dintre R. Moldova și forțele separatiste transnistriene (1992), sub influența și controlul Federației Ruse. Apoi, în 1994, parlamentul de la Chișinău a adoptat și prima Constituție a R. Moldova, din păcate, schimbându-se și imnul ,,Deșteaptă-te, române”, înlocuindu-l cu ,,Limba noastră”. Mai mult decât atât, avea să fie declarată ca limbă oficială – ,,limba moldovenească”, iar din anul 2002, limba rusă să fie și ea promulgată de parlament ca limbă oficială. Or de aici, dincolo de cunoscutele ,,poduri de flori” și de faptul că România a fost prima țară care a recunoscut oficial independența statală a R. Moldova, relațiile dintre două state românești au început să se complice. Chiar prin vocile președintelui Mircea Snegur și a premierului Andrei Sangheli (1994) s-a renunțat la idea ,,două state românești”, după cum limba moldovenească ar fi diferită de limba română. Însă, ceva mai târziu, când circa 700.000 de cetățeni ai R. Moldova au cerut dubla cetățenie – moldovenească și română, spiritele în  relațiile bilaterale aveau a se încinge și mai mult, autoritățile de la București fiind acuzate că se amestecă deliberat în treburile interne ale micii republici.
De altfel, cei care au preluat puterea în R. Moldova după 1991, nu au privit cu mare optimism relațiile cu România, fiind vorba în principal de președinții M. Snegur, V. Voronin și Igor Dodon, proveniți din rândul Partidului comuniștilor ,,moldoveni” și apropiați prin interese personale și paternale cu autoritățile de la Moscova, cu vădite intenții de integrare a R. Moldova în C.S.I (comunitatea statelor independente), sub tutela Rusiei. După cum și noua oligarhie moldovenească a avut tot timpul interesele ei economico-financiare îndreptate spre Rusia, ș.a.m.d. Astfel, era evident că și autoritățile statului român aveau să reacționeze, atrăgând atenția că deși România este în multe  privințe un real sprijin pentru R. Moldova, totusi autoritățile de la Chișinău întorc spatele  României și sunt cu fața îndreptată spre fostul imperiu sovietic. Apoi, după 2000 lucrurile s-au complicat și mai mult, când a fost reactivată Patriarhia Basarabiei în subordinea Bisericii Ortodoxe Române, conflictul fiind tranșat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Era deci un alt prilej ca autoritățile de la Chișinău să arunce alte săgeți otrăvite către România, acuzată iarăși de amestec grosolan în treburile interne și atac la statalitatea și independența R. Moldova. În plus, la tensionarea relațiilor între cele două țări românești a contribuit și decizia guvernului comunist a lui V. Voronin, de a introduce obligativitatea studierii limbii ruse în școlile moldovenești, decizie inoportună și tendențioasă, la care autoritățile de la București au reacționat vehement și pe măsură.
Și disputele deloc amicale dintre autoritățile de la Chișinău și București nu se opresc aici, pentru că România a fost și este acuzată că, amestecându-se mereu ,,în treburile interne ale R. Moldova”, nu ar urmări altceva decât destabilizarea acesteia, în primul rând, prin susținerea mișcărilor unioniste și protestelor politico-sociale. Mai mult decât atât, chiar acuze dure la adresa ,,politicii de revizionism românesc” și de lichidare a granițelor actuale” ale fostei republici sovietice. Iar cel mare necaz este provocat mai mereu de guvernele de la Chișinău conduse de comuniști și de populația rusofonă, legăturile acestora printr-o mulțime de interese și relații ,,subterane” cu Rusia putistă, ceea ce îi determină adeseori să bage bățul prin gard cu fel de fel de acuze la adresa României. Din păcate, și forțele patriotice, unioniste și-au pierdut din vigoare, iar șirul neîncetat de lupte politice din interior nu face altceva decât să creeze instabilitate și haos în R. Moldova, la care se adaugă aici, într-un mod deloc fericit, penuria și nevoile de resurse, sărăcia și viața grea a marii majorități a populației. Poate că singurul mijloc de apropiere a românilor de pe ambele maluri ale Prutului este cultura și spiritualitatea de genă comună, manifestandu-se prin activități și manifestări de tradiții și obiceiuri strămoșești, cu suflet pur și dor nestins pentru unitatea de neam și țară românească. Și de o parte și de alta marii animatori de cultură românească fac eforturi comune extraordinare pentru păstrarea tezaurului cultural național, purtând cu demnitate simbolul cocardei cu tricolor, într-o deplină și sinceră prietenie de sorginte românească. Și este bine să  cunoaștem marile noastre valori de dincolo de Prut, amintind între alții de distinșii artiști și oameni de cultură, precum: Tamara Ciobanu, Vasile Rusu, Nicolae Botgros, Lidia Bejenariu, Ion Paladi, frații Advanov, sau renumitele ansambluri și orchestre muzicale: ,,Lăutarii” din Chișinău, grupul folkloric ,,Plăieșii”, Orchestra Națională de Cameră, formația muzicală ,,Nunta moldovenească”, ș.a.m.d., laolaltă adevărați mesageri ai unirii de neam a poporului român, chiar dacă vitregiile istoriei ne-au despărțit teritorial pământul comun strămoșesc. După cum, pentru ,,Basarabia – Pământ Românesc”, sau ,,Basarabia este România”, au militat de-a lungul timpului cu argumente științifice, politice și sentimentale prestigioși intelectuali patrioți moldoveni, începând cu Ion Inculeț, Pan Halipa și Ion Buzdugan – artizanii Sfatului Țării de la Chișinău, care la 27 Martie 1918 au hotărât unirea Basarabiei cu Țara. Și se continuă după 1991 cu academicienii Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, cu marele poet Grigore Vieru, cu Doina și Aldea Teodorovici, Ilie Ilascu, Valeriu Munteanu, Igor Botan, Vlad Turcanu și încă mulți, mulți alții. Iar pentru români, oriunde s-ar afla, speranța reîntregirii neamului nu va pieri vreodată, cu atât mai mult cu cât indiferent de vremurile conjuncturale și de ceea ce se petrece în lume, în Europa și în această zonă fierbinte sud-estică din care facem parte și unii și alții, idealurile, gândurile, sentimentele și toate acțiunile noastre comune trebuie să însemne reclădirea pas cu pas a unității de neam. O fac inclusiv, Academiile de la București și Chișinău, care în ciuda politicii bilaterale din cele două țări nu întotdeauna ,,frățești”, dar până la urmă normale, au voința și bună-credința de a dialoga permanent, cu precădere în direcția recunoașterii oficiale și de drept a unicității graiului în limba română, a spiritualității și culturii naționale în general, evident prin recunoașterea obiectivă a realităților determinate de istorie, inclusiv a diversităților etnice pe pământ românesc.
Și România nu-și uită obligațiile frățești izvorâte din gena de sânge strămoșesc, în consecință își face datoria și sprijină ori de câte ori se simte nevoia de a ajuta R. Moldova, iar ajutorul dat nu este de neglijat, fie că este vorba de resurse naturale, economico-financiare, medicale și de educație, ș.a.m.d. Numai că și în R. Modova politica este ochiul dracului, mai ales când vine din partea liderilor comuniști de la Chișinău, care căutând mereu nodul în papură, încearcă să readucă relațiile dintre cele două țări în sfera disputelor fără rost și evident nu în direcția bună, printre cârcotelnici numărându-se chiar cei de la vârfurile de putere, adică presedintele Igor Dodon și primul ministru, Ion Chicu. Este adevărat că sunt și în România tot felul de politruci, unii chiar demnitari în structurile statului și europarlamentari de teapa acestui Siegfried Mureșan, care la rândul lor își permit să facă afirmații nepotrivite la adresa autorităților R. Moldova, după cum președintele K.W. Iohannis nu se sinchisește a dialoga constructiv cu omologul său de la Chișinău cu privire la îmbunătățirea relațiilor diplomatice și numai dintre cele două state românești. Dimpotrivă, acționează pentru dezbinare și nu pentru unitatea națională a poporului de neam românesc. Or, în felul acesta nu este de mirare lipsa de încredere și cooperare reciprocă și cu atât mai mult un pas înainte spre nevoia de solidaritate frățească în astfel de vremuri destul de grele, atât pentru România, cât și pentru R. Moldova. În astfel de situații, când adesea sunt distorsionate realitățile și de o parte și de alta, cu atacuri și denigrări reciproce, dar nu în ultimul rând, a unei stări nejustificate de nepăsare și neîncredere la nivelul factorilor decizionali și, din păcate, a unei părți importante din populația de dincolo și dincoace de Prut, mai este de mirare aroganța și politica de șantaj, cu precădere economică a Rusiei, care continuă să facă nestingherit jocurile ei de interese strategice în regiune?
Dar până la urmă, așa cum subliniam mai sus, toate necazurile care frământă cele două state românești, afectând în sens negativ relațiile bilaterale, sunt provocate de ani de zile de către cei care au condus și au în continuare mandatul poporimii să diriguiască în toate direcțiile treburile, atât în România, cât și R. Moldova. Și viața a demonstrat că, dincolo de interesele lor meschine și de luptele neîncetate de putere, amestecate cu grave fapte de corupție, astfel de politruci nu numai că nu au militat și nici n-o fac pentru relații bilaterale normale și cu atât mai mult pentru solidaritatea românească, pentru unirea și reîntregirea de țară și neam, ci dimpotrivă au escaladat acuzele, atacurile și denigrările reciproce, i-au dezbinat și-i învrăjbesc pe români pe timpul puterii și guvernării lor. Iar dacă privim și o să analizăm mai atent perioada ultimilor 30 de ani, putem trage, din păcate, concluzia că, în primul rând, președinții și prim-miniștrii din cele două țări-surori, împreună cu protipendadele politice din preajma lor nu au tras pentru apărarea și protejarea intereselor românilor de pe ambele maluri ale Prutului, în schimb au devenit slugile ,,perfecte” ale Rusiei și Occidentului, împingând la un dezastru afundat atât România, cât și R. Moldova.
Și cu siguranță vina este și la poporime, pentru că atunci când merge la urne nu alege ce este mai potrivit pentru protejarea genei sale strămoșești, căzând mereu pradă credulității și naivității în fața unor demagogi și samsari politici, în prea multe cazuri legați de un trecut comunistoido-securist, ori de pseudo-ideologii condamnate de istorie și de către toți cei care cu demnitate și patriotism își iubesc și cinstesc străbunii, eroii, neamul, limba comună și țara lor, oriunde s-ar afla. Sau altfel spus, să încetăm a mai da mandat în structurile de putere și decizie unor personaje care nu fac altceva decât să acționeze mârșav, la umbra unor varii conjuncturi de interese venite și impuse de aiurea, în direcția antiromânismului și să disemineze într-un fel sau altul ura și dezbinarea între români. Cu atât mai mult cu cât ar trebui să se înțeleagă că orientarea celor două state românești către lumea civilizată, nu înseamnă o clipă a șterge nici  abdicarea de la valorile perene ale neamului strămoșesc și nici stoparea spre aspirațiile de viitor, spre mai bine ale acestui popor greu lovit de vicisitudinile istoriei. Măcar aceste gânduri să ne lumineze mintea și sufletul de buni români, oriunde ne-am afla, mereu cu chemarea și rugăciunea către Dumnezeul nostru Ceresc;” DOAMNE, OCROTEȘTE-I PE ROMÂNI!
PROF. VASILE IROD

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here