Cercetătoare autentică – Marcela Niculescu a salvat omenirea de consecinţele nocive ale amoniacului

433

img189Eroina acestor rânduri – Marcela Niculescu – s-a născut pe 14 octombrie 1929, la Târgu-Jiu, în „Casa Iunian”, situată pe Calea Eroilor, colţ cu strada Popa Şapcă, vizavi de locul unde se află statuia generalului Gheorghe Magheru. Abia în anul 1933, familia ei s-a mutat la Bucureşti, din cauza crizei economice mondiale, cu aferentele curbe de sacrificiu care se repetă şi acum, parcă la indigo, după trei sferturi de veac.

Marcela era fiica Alexandrinei-Sabina Niculescu şi a lui Nicolae Zlati. Când a făcut vârsta de şcoală a fost înscrisă la AED, adică Azilul „Elena Doamna”, instituţie înfiinţată de soţia Marelui Domnitor Alexandru Ioan Cuza. Azilul se afla în vecinătatea actualului Palat prezidenţial Cotroceni şi acolo Marcela a început prima clasă în anul şcolar 1936.

Studiile liceale le-a urmat, din pricina războiului, la Cahul, în Basarabia, şi la Satu Mare. Ca studentă la facultatea de chimie alimentară a Politehnicii din Bucureşti, Marcela Niculescu a fost admisă imediat de regimul comunist ca membră de partid, datorită bunelor ei rezultate la examene, spre a avea tineri de valoare între cadrele lui. La terminarea facultăţii a fost numită director la COMPESCARIA Tulcea.

img188În acele vremuri, carnea se congela cu amoniac, iar consumul cărnii congelate se dovedea nociv pentru sănătate. Cu solide cunoştinţe de chimie alimentară, gorjeanca s-a gândit cum s-ar putea elimina acest inconvenient. Lupta pentru eradicarea conservării prin congelarea cu amoniac preocupa mulţi dintre cercetătorii lumii. A început de una singură cercetările pentru elaborarea unui proces tehnologic nou, experimentând conservarea cărnii la -40/-60 de grade Celsius. La Tulcea, în anii 50, s-a căsătorit cu ofiţerul inginer mecanic Ion (Jan) Scripcaru.

Cercetătoare autentică, Marcela Niculescu avea nevoie de laboratoare bine dotate pentru a ajunge la rezultatul pe care-l simţea aproape. A fost transferată tot directoare la FRIGOCOM, fabrică situată ca şi acum pe str. Fântânica din Bucureşti. Continuându-şi experienţele a reuşit, în final, să elaboreze primul proces tehnologic pe plan mondial, de refrigerare nu numai a cărnii, ci şi a legumelor şi a zarzavaturilor.

Această descoperire avea să fie fructificată de regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, patentul fiind vândut Statelor Unite ale Americii şi altor ţări din lume. Brevet de invenţie în urma căruia s-au câştigat milioane şi, per total, poate chiar miliarde de dolari. Totuşi, guvernul român a recompensat-o cu doar trei salarii, c-aşa era moda pe atunci. Un inginer avea cam 1.500 de lei lunar, deci Marcela a primit 4.500 de lei ca premiu. Rezultatul a fost pierderea sănătăţii ei. Dându-şi seama că nu mai poate continua în sfera chimiei alimentare, de-acum Marcela Scripcaru a studiat la o altă facultate, tot la Politehnica bucureşteană, absolvind automatica. Şi după obţinerea img190celei de-a doua diplome de licenţă în automatică, regimul a vrut-o tot directoare, dar ea a refuzat. A acceptat postul de şefă de serviciu la „Automatica”, din clădirea care aparţinuse „FORD-ROMÂNIA”, de lângă patinoarul Floreasca.

Întrucât şi în domeniul automaticii avea contribuţii valoroase la care o împingea spiritul ei iscoditor, n-a mai avut forţa fizică necesară unor izbânzi de vârf. Trebuia să facă multiple tratamente şi să se interneze în sanatorii. Mi-aduc aminte, când am vizitat-o la Sanatoriul Militar – Maritim de la Eforie Sud cât de slăbită era. De-abia mai vorbea, aproape şoptit.

Împreună cu soţul ei, Jan Scripcaru, ofiţer superior, cu care s-a cunoscut şi iubit încă din studenţie, cu toate că iubeau mult copiii, nu au avut urmaşi. Marcela fuse afectată de nocivitatea compuşilor chimici cu care lucrase, pierzându-şi fertilitatea. La un moment dat, mi-au solicitat ca să-l înfieze pe fiul meu Sorin.

În finalul galopant al sănătăţii ei precare, Jan Scripcaru crezând într-o minune, cu relaţiile ce le avea şi cu sprijinul guvernului României, Marcela a fost dusă în R.D.G., unde-au tratat-o cu cobalt radioactiv. Din păcate, rezultatele au accelerat deznodământul. Cu puţine zile înaintea decesului, soţul a deplasat-o cu autoturismul lor, un Renault 17, la sora lui la Fălticeni, avându-i acolo pe sora sa Jana, pe cumnatul Costică şi pe nepotul Cornel, gândind că după deces va avea cine să-i poarte de grijă. A decedat pe 12 decembrie 1987, la numai 57 de ani, vârstă la ce ar fi putut fi încă în plină activitate creatoare. Soţul Jan Scripcaru avea la Fălticeni două cripte de marmură, aduse de el de la Bucureşti şi executate după schiţele sale. În „România liberă” din 13 decembrie 1987, la rubrica Decese, au fost inserate nu mai puţin de 17 anunţuri mortuare din partea statului, partidului, Academiei Române, etc. Între timp, cumnatul Costel a murit, Jana sora s-a mutat în Elveţia, la fiica ei – o violonistă de excepţie a Filarmonicii din capitala ţării. Recent, a decedat şi Jan Scripcaru, şi din păcate, nu m-a anunţat nimeni, aflând cu întârziere.

Vara aceasta vreau să merg la Fălticeni şi să le fac un parastas. Aceasta a fost Marcela, adevărata mea surioară a copilăriei mele, doar mamele fiind surori. În scurta ei viaţă a lăsat ceva durabil şi nemuritor Ţării şi Lumii. Marcela fiind în inima mea o savantă reală, nu una oarecare precum a fost sinistra „acad. Dr. ing.”, care n-a lăsat nimic bun ţării. Decât răutate, teroare şi înfometare.

Marcela, Dumnezeu s-o odihnească, a lăsat în Basarabia pe cei opt fraţi, patru veri şi patru verişoare pe care nu i-a mai putut vedea decât în fotografii. Cu toate că era bine văzută ca membră PCR, ea n-a primit niciodată viză pentru URSS, din cauză că soţul său era ofiţer superior în Armata Română.

Jenică Niculescu

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here