„Se cuvine ca şi acum, când sărbătorim Unirea şi ori de câte ori în viitor o vom sărbători, să ridicăm un imn de slavă celor care au contribuit la înfăptuirea ei” – I. Al. Brătescu – Voineşti
Un rol important pentru înfăptuirea unităţii naţionale l-au avut societăţile culturale şi literare: „Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român”, Sibiu, „Asociaţiunea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina”, Cernăuţi, „Liga pentru Unitatea Culturală a Românilor”, Bucureşti, „Transilvania”, Bucureşti, „Societatea Scriitorilor Români” şi altele.
La 1 aprilie 1866 a luat fiinţă Societatea Literară Română. Timortei Cipariu, membru al acestei societăţi, afirma: „Domnilor, simţul naţional s-a deşteptat în toată românimea. Naţiunea română a venit la cunoştinţa poziţiunii care i se cuvine între naţiunile Europei; ea va face toţi paşii cuveniţi pentru a ocupa această poziţiune cu demnitate” (1 august, 1867). După un an, la 10 august 1867, Societatea Literară Română se transformă în Societatea Academică Română, inaugurându-se într-un cadru solemn, iar 1879, i se schimbă numele în Academia Română, care va deveni „cel mai înalt areopag al unităţii naţionale” (V. Netea), o tribună a formării conştiinţei naţionale a românilor.
De la bun început, trebuie să subliniem faptul că Academia Română, prin însuşi modul de organizare, a constituit forul de unitate spirituală şi culturală a poporului român, deoarece în rândul acesteia „au fost întâlniţi de la prima întrunire români din orice ţară, slujbaşi ai ştiinţei şi cetăţeni ai unei Românii fără hotare între români” (Emil Racoviţă). Această idee fusese exprimată de B.P. Hasdeu încă din 1890: „În Academia Română, când cineva zice român, şterge Dunărea şi Carpaţii, iar, în 1893, George Bariţiu, figură proeminentă a revoluţiei de la 1848, în Transilvania, şi întemeietorul presei în această provincie, care locuia la Braşov pe când Ardealul era despărţit prin graniţă de România, a fost ales preşedinte al acestui înalt for de cultură şi de ştiinţă, fiind membru încă de la înfiinţare.
În legătură cu acest eveniment, Iosif Vulcan nota în „Familia” că „este şi mai însemnat prin consideraţiunea că el vă indică identitatea culturală a neamului nostru”. „Academia Română, afirma Barbu Ştefănescu – Delavrancea, a avut ca scop fundamental nu numai unitatea intelectuală a românilor. Prin ea, primind în sânul ei reprezentanţi şi din Ardeal şi din Banat, am văzut necontenit sub aceeaşi cupolă, de o jumătate de veac, imaginea virtuală a României. Ea – simbol premergător al aspiraţiilor noastre – a izbutit să întreţie flacăra unui patriotism integral, care nu recunoştea hotarele artificiale ale României, ci, salutând peste Carpaţi, înfrăţea de fapt pe cei care erau fraţi de drept”.
În acelaşi timp, trebuie să evidenţiem faptul că Academia Română a fost permanent forul în care unitatea culturală, literară şi ştiinţifică s-a realizat cu mult înainte de unitatea politică, fapt susţinut şi de Mihai Eminescu, poetul naţional, care considera că era necesar ca românii să fie pregătiţi mai întâi sufleteşte, spiritual, iar unitatea în viaţa culturală şi ştiinţifică va duce de la sine la unitatea politică.
Modalităţile prin care Academia Română era implicată în realizarea României întregite, prin actul Marii Uniri, au fost diverse. La început, a avut preocupări strict filologice: elaborarea ortografiei, a gramaticii şi a dicţionarului limbii române. Scriitorilor şi Academiei Române le revine meritul de a fi determinat unificarea ortografică din 1880, fiind adoptată în toate provinciile. Acesteia îi datorăm primele scrieri româneşti, prin tipărirea documentelor istoriei românilor şi prin elaborarea a numeroase studii istoriografice. Apoi şi-a extins activitatea, îmbrăţişând domeniile culturii, ale artei şi ale ştiinţelor, cuprinzând personalităţi marcante în aceste domenii.
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, iniţiază o seamă de proiecte pentru elaborarea unor monografii folclorico–etnografice întemeiate pe o cercetare nemijlocită, directă, pe teren. Începutul are loc în 1885, cu un studiu istorico – etnografic comparativ despre nunta la români, pentru care organizează un concurs cu premii. Apar binecunoscutele sinteze: „Nunta la români” (1890), „Naşterea la români” (1892), „Înmormântarea la români” (1892), „Sărbătorile la români” (vol. I – III, 1898 – 1901), de Simeon Florea Marian, „Basmele române” (1895), de Lazăr Şăineanu, „Cimiliturile românilor” (1898), de Artur Gorovei, „Proverbele românilor” (vol. I – X, 1895 – 1903), de Iuliu A. Zanne, şi altele.
Despre doinele şi strigăturile publicate sub auspiciile Academiei Române, Vasile Alecsandri scria că din acestea se desprinde „neîndoioasa unitate de simetrie şi de direcţiune a poporului român”, că sunt atât de asemănătoare „ca şi când ar fi fost făcute de acelaşi autor, pentru că geniul românesc este acelaşi peste Carpaţi, ca şi peste Dunăre, cum este dincoace şi dincolo de Milcov”.
În 1884, Academia Română a publicat studiul ardeleanului Atanasie M. Marinescu, „Cultul păgân şi creştin”, iar în 1885, colecţia lui Andrei Bârseanu şi Ioan Urban Jarnik, „Doine şi strigături din Ardeal”, la care se referea favorabil şi Vasile Alecsandri. Începând cu 1908, în „Colecţia din viaţa poporului român”, apar numeroase alte volume de folclor şi etnografie. Prin valorificarea creaţiilor folclorice culese din diferite regiuni, cărturarii noştri şi-au dat seama de unitatea culturii populare româneşti.
În această privinţă, Barbu Ştefănescu – Delavrancea, academician din 1912, decedat la 29 aprilie 1918, fără să-şi vadă realizat idealul de reintegrare naţională, în „Epoca”, noiembrie 1915, nota: „Carpaţii nu ne despart, ci ne întregesc. În ei s-au adăpostit şi cei de dincolo şi cei de dincoace. În ei s-au strâns cei de o limbă şi de o lege. Carpaţii sunt osul de rezistenţă al nostru, şira spinării care nu s-a încovoiat niciodată şi nu se va rupe niciodată, decât cu cel din urmă om dintre noi. România este patria noastră şi a tuturor românilor de pretutindeni”. Acelaşi desăvârşit orator, într-unul din discursurile ţinute la Academie, rostea cuvinte memorabile: „Avem acelaşi dor, aceleaşi dureri, aceleaşi aspiraţii. Cântăm aceleaşi cântece şi aceeaşi doină. Durerile şi bucuriile celor de dincolo sunt şi ale noastre, şi ale noastre sunt ale lor. Duşmanii lor sunt şi ai noştri. Visul atâtor generaţii de strămoşi, de moşi şi de părinţi l-am visat şi noi, şi acum îl vedem aievea… Suntem un singur popor, Carpaţii ne sunt şira spinării”.
Privind intrarea României în Primul Război Mondial, scriitorul Barbu Ştefănescu – Delavrancea, într-un discurs ţinut în 1916, spunea: „Noi n-am intrat în haosul acestui măcel pentru cuceriri, ci pentru dezrobiri. Noi nu vrem ce nu este al nostru, ci vrem unirea cu fraţii noştri din Ardeal, din Banat. Noi nu ne croim cu sabia o patrie nouă, ci ne-o întregim”.
Silviu Dragomir, membru corespondent al Academiei, din 1916, a fost secretar al Comisiei care a condus Marea Adunare Naţională de la Alba – Iulia. Imediat după înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, Academia Română se întruneşte pe 6 decembrie 1918, într-o şedinţă solemnă şi votează o telegramă spre a fi trimisă Consiliului Naţional al Adunării: „Academia Română, care reprezintă de la întemeiere unitatea culturală a românilor de pretutindeni, trimite salutul ei frăţesc consiliului şi Adunării care a proclamat unirea politică a românilor din Transilvania, Banat, cu regatul, realizând, prin actul lor, gândul statornic al neamului nostru”.
În mai 1919, Nicolae Iorga prezintă în şedinţele Academiei lucrările: „Întâia încercare de cristalizare politică a românilor”, „Istoria românilor şi civilizaţia lor”, „Drepturile românilor asupra teritoriului naţional”. Istoricul Dumitrie Onciu susţine comunicarea „Fazele dezvoltării istorice a poporului român şi a statului român de la origine până în zilele noastre”.
În şedinţa solemnă din 14 mai 1919, Andrei Bârseanu, în numele cărturarilor din Transilvania, rostea cuvinte remarcabile şi emoţionante: „Zidurile puternice ce ne despărţeau unii de alţii s-au prăbuşit pentru totdeauna şi plini de fericire venim în această zi mare, noi, fii liberaţi ai României întregite, a vă aduce salutul nostru frăţesc şi a oferi toată dragostea inimilor noastre descătuşate şi recunoscătoare ca prinos la această sărbătoare semicentenară a celei mai înalte instituţiuni culturale româneşti şi care este totodată sărbătoarea dezrobirii noastre politice şi a unirii pe veci a întreg neamului românesc”.
Cuvintele rostite de I. Al. Brătescu – Voineşti, în şedinţa solemnă a Academiei Române din 11 mai 1929, sunt exemplare pentru zilele noastre, când sărbătorim Centenarul Marii Uniri, 2018, un an cât un veac: „Se cuvine ca şi acum, când sărbătorim Unirea şi ori de câte ori în viitor o vom sărbători, să ridicăm un imn de slavă celor care au contribuit la înfăptuirea ei”.
Constantin E. Ungureanu
