Această nouă rubrică a mea este inspirată de noua realitate a municipiului Târgu-Jiu, mereu aflat sub semnul / sub steaua lui Constantin Brâncuşi. Cel Care, după ce a dăltuit pietre, sculptează şi azi conştiinţe, le modelează tacit (vezi opera unor artişti contemporani gorjeni precum Valer Neag, Paul Popescu, Mihai Ţopescu, Decebal Crăciun, Gheorghe Plăveţi ş.a.).
Profesorul, Sorin Purec, unul din decanii Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu, şi-a publicat, şi el, ca şi Monica Delia-Bâcă, Marian Durbăcea-Bolovan, Livian Rădoescu, Camelia Plăstoi, subsemnatul, I.P.B., cartea „Apofatismul şi gândirea postmodernă” la Editura „Academica Brâncuşi”.
Dintr-o „Introducere” succintă suntem informaţi ce-şi propune autorul filosof: să abordeze un subiect teologic în manieră filosofică; e vorba de itinerariul apofatismului: naşterea, viaţa, moartea, reînvierea şi schimbarea la faţă. Îmbrăcând cămaşa credinciosului, scriitorul încearcă o reevaluare a unor concepte centrale în europenism / europenitate din perspectiva postmodernismului şi a atracţiei pentru marginal, dar şi a interesului pentru exotic, mistic şi diferenţă.
În ceea ce mă priveşte, eu, un transdisciplinar şi un transmodernist inovator, preponderent teoretico-pragmatic, subscriu obsesiei lui Sorin Purec că marginalizata mistică revine azi în forţă, deşi epoca s-a vrut una în care sentimentul religios trebuie pus în mod serios sub semnul întrebării, devreme ce în numele lui se comit crime abominabile, asasinate în masă, falii periculoase în societatea, care, şi ea, se doreşte globalizată.
Autorul respectivei întreprinderi cărturăreşti denunţă acea ontologie a suprafeţei semnificante, fără transcendenţă, nici măcar în forma ei slabă: a profunzimii exprimate şi prin metafora „miez-coajă”, de unde şi preocuparea modernităţii târzii pentru interpretare, hermeneutică, limbaj, comunicare.
Acceptă această atitudine frondistă, anti-onto-teologică, ca pe o via negativa, ca pe o deconstrucţie imperativă. Bănuiala lui Jacques Derrida că apofatismul ar fi un ateism este perfect justificată şi totodată o metodă de cunoaştere şi de abordare a Fiinţei. Metodolog deci prin intenţie şi finalitate, profesorul Sorin Purec îmi e, iată, iarăşi, tovarăş de drum, de unde rezultă, limpede ca roua, motivaţia gestului meu comentatorial.
Cu gândul mereu la cititorii „Gorjeanului” dar şi la foştii, actualii şi viitorii noştri studenţi şi masteranzi, caut a nu-mi uita misiunea articolului meu: aceea de a lărgi orizontul gnoseologic al publicului receptor, încă tradiţionalist, încă ortodox, încă rebarbativ la cuceririle spectaculoase ale ştiinţelor. Căci mi se pare groaznic, ca om produs al naturii, să laşi totul pe seama lui Dumnezeu. Mai ales că apofatismul preferă să spună ce nu este Dumnezeu mai degrabă, decât ce este el. „Nici în veacul acesta, nici în cel viitor nu este nume spre a numi firea dumnezeiască, nici cuvânt al sufletului şi exprimat în limbă, nici atingere simţită sau gândită, nici imagine spre a da o anumită cunoaştere în privinţa ei, afară doar de faptul că ea este necunoştibilitatea desăvârşită pe care o mărturisim” (Purec, 2008, 14).
Sesizând „paradoxurile” cu care se confruntă, de la Bruno şi Galilei şi Pseudo-Dionisie Areopagitul încoace, religia în genere, Sorin Purec pledează pentru ieşirea din făgaşurile ei obişnuite fie şi, deocamdată, prin apofatism, care – citez – „se distinge totuşi de misticismele individualiste, care caută refugiul în certitudini afective incomunicabile, dar şi de iraţionalism înţeles ca indiferenţă faţă de normele corectitudinii şi formularea cunoştinţei, întrucât aceste norme reprezintă posibilitatea de a face cunoştinţa comunicabilă şi de a comunica” (Purec, 2008, 19).
Prin urmare apofatismul presupune o transcendere a exigenţelor aşa-zis „obiective” ale adevărului, grefată pe curaj, prin acceptarea principială a metodelor gnoseologiei filosofice. Dacă în secolele V – VI Pseudo-Dionisie Areopagitul înclina spre un apofatism absolut distingând de fapt două căi: calea apofatică (negativă) şi calea catafatică (pozitivă), azi lucrurile stau altfel.
Profesorul Sorin Purec hermeneutizează inteligent, holistic / holonic atunci când afirmă că „Logosul serveşte drept icoană pentru ca omul să se poată ridica şi participa la divin” (Purec, 2008, 23). Ion Lotreanu considera într-o carte că analogia e suverană şi mai presus de determinările afirmative şi negative, iar Paul Ricoeur că metafora e vie.
Aşa că, punându-se pe treabă, comunardul meu (şi eu şi el suntem fii ai Peştişanilor – n.m., I.P.B.) cu care empatizez ideal, îşi explică, în capitolul al II-lea intitulat „Tradiţia apofatică şi limbajul”, scopul cercetării livreşti şi metacritice: limbajul. Astfel dacă limba este medium-ul, placenta gândirii filosofice, limbajul ar fi perfect adecvat pentru definirea absolutului, de la limbaj natural la un limbaj convenţional. Adică e momentul să explic: simbolul a devenit semn, obiectul a devenit reprezentare, imaginea fiinţei, una materială, a devenit spirit pur ş.a.m.d. Aşadar nu limbajul, ci conceptele corespund realităţii, iar legătura dintre limbaj şi această realitate (o anume realitate) este doar „simbolică”, nesubstanţială (Clement din Alexandria), arbitrară (Ferdinand de Saussure). Din această pricină limbajul se pretează la interpretare, adică necesită o hermeneutică. Discursul oricăruia dintre noi este un continuu simbol care trebuie interpretat: şi apofatic, dar şi catafatic, şi diacronic, dar şi sincronic.
Ca fiinţe comunicative – îmi ridică mingea la fileu Sorin Purec – vom fi avertizaţi că limba e voal care acoperă adevărurile intelectuale esenţiale, dar şi val care ne bate mereu simţurile, în aceste două situaţii exerciţiul hermeneutic fiind imperativ necesar, întrucât întregul univers este codificat, fiecare artefact uman sau lucru în natură având capacitatea de a produce sens, care şi el va trebui decodificat şi integrat socialculturalpoetic, paradigmatico-sintagmatic.
Mi-aş mai preleva în trecere şi ideea că „limbajul este marcat de distincţia esenţă-energie, ca şi de ideea de ekstasis, adică ieşirea din sine”. Doar limbajul poetic are potenţial poetic de a exprima nespusul fiinţării. Numai apelând la poeticitate (eventual transpoeticitate – n.m.) naraţiunea poate depăşi limitele logicului şi poate surprinde înţelesurile de dincolo de logică (Lucian Blaga vorbeşte de translogicul prin care transcendenţa devine accesibilă – n.m.). Totuşi, Sorin Purec conchide, aproape „spăşit”: „Departe de a fi un fenomen ieşit din comun, înţelegerea fiinţei este o posibilitate a omului care acceptă ideea că obiectul cunoaşterii sale este cel puţin de acelaşi rang ontic cu el”.
Apoi în capitolul III „Istoria morţii lui Dumnezeu”, Sorin Purec îşi începe demersul plecând de la Nietzsche care a negat practic problema metafizicii ca atare. Heidegger este cel care afirmă că „Ţelul transcendent al fericirii eterne este înlocuit de acela al bunăstării maselor. Cultului religios al lui Dumnezeu îi ia locul cultul entuziast al creaţiei şi civilizaţiei tehnice. Creativitatea, altădată atribut al Dumnezeului Biblic, devine particularitate caracteristică a vieţii şi activităţii omeneşti, a umanismului şi a transumanismului în ultimă instanţă: (Basarab Nicolescu: Transdisciplinaritatea).
Celelalte capitole ale cărţii lui Sorin Purec se referă la relaţia apofatism occidental – apofatism răsăritean, la apofatismul nihilismului, la apofatismul lui Heidegger. Ca în final să se întrebe retoric: „Ce este postmodernismul?”, răspunzându-şi el însuşi că acesta ar fi caracterizat prin spectacol, negarea tendinţei totalizante a modernităţii, spirit de revoltă, comunicarea între culturile de clasă, fără vreo selecţie sau ierarhie dictată de vreun cod cultural. Cultura de clasă devine una de masă, cotidiană, curentă şi în ea primează interesul pentru marginal, exotic, diferenţă (Jacques Derrida). Ea se mozaicizează, se predă semnificaţiei imediate (Aurel Codoban), juxtalismului (Valentin Taşcu).
Dar să mă apropii de sfârşitul (meta)comentariului prin a cita concluziile profesorului Purec că postmodernismul este epoca vitezei şi a mijloacelor de comunicare în masă audiovizuale, că în postmodernitate vechiul se contopeşte cu noul (mai vechiul elenism de pildă are azi ca pereche eclectismul caracteristic numai în perioadele de decădere a unei mari culturi), motiv întemeiat ca aceasta să se reîntoarcă la rural şi tradiţional în recuperarea rădăcinilor.
În final de tot, i-am cerut permisiunea colegului, confratelui, prietenului şi totodată şefului meu direct (mi-e decan pe o anumită latură a profesoratului meu universitar – n.m., I.P.B.), dar un „boss” democratic, cu tact al comunicării interpersonale, cu un fel de nobilitate în alură şi aură, să-i preiau integral, spre reproducere, capitolul VII, pe care îl vom publica într-un număr viitor al „Gorjeanului”.
un comentariu de Ion Popescu-Brădiceni