Câmpia Soarelui

890

De la Apa Neagră, urcând pe malul răcoros al Motrului, ajungem la Padeș, în Câmpia Soarelui, unde, coborând dinspre Tismana, în mijlocul acestui platou, la 23 ianuarie 1821 a răsunat, justițiar și profetic, glasul lui Tudor Vladimirescu, pornind apoi să facă dreptate. Nicolae Bălcescu spunea: „Revoluția de la 1821 a strigat dreptate, o dreptate după care poporul era setos și pentru care lupta greu, de multe veacuri. În Tudor vibrau ideile făuririi statului național unitar român”. El năzuia spre unirea politică a țărilor române, a întregului neam românesc, când zicea: „ca unii ce suntem de neam, de-o lege, la un gând și într-un glas să putem câștiga deopotrivă dreptățile acestor principaturi, ajutorându-ne unii pe alții”. După două sute de ani, călcând pe urmele înaintașului său, Viteazul Mihai, Tudor a lăsat să fluture în vânt steagul său albastru, ca un simbol peste timp alături de sabia scoasă pentru alungarea fanarioților care ajunseseră de-și târguiau domnia țării, călcând peste urmele vitejilor voievozi. Sabia a rămas în continuare ridicată împotriva tuturor celor ce au uitat de istoria adâncă a poporului și de aspirațiile lui. „Un mare patriot român” îl numește Karl Marx, de al cărui nume se leagă începutul unei noi epoci în istoria românilor, Epoca Modernă.
A chemat la arme pe țăranii din munții Olteniei, coborând cu dânșii și în câteva zile devenea stăpânul întregului Banat al Craiovei, țăranii din jurul lui numindu-l Tudor Vodă.
În 1921, cu prilejul centenarului Revoluției lui Tudor Vladimirescu, s-a lansat ideea construirii, la Padeș, în Câmpia Soarelui, a unui monument care să eternizeze momentul rostirii memorabilei „Proclamații” de către conducătorul pandurilor: „Pre balauri care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic atât cele bisericești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?… Ne ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrimile de pe obrazele noastre nu s-au mai uscat!” Sunt cuvinte incendiare, care au înflăcărat inimile pandurilor și țăranilor porniți năvalnic spre Padeș, la chemarea celui care spunea despre sine: „Eu alta nu sunt decât numai un om luat de către tot norodul țării, cel amărât și dosădit din pricina jăfuitorilor, ca să le fiu chivernisitor în treaba cererii dreptății!” În Padeș, la 1821, s-a aprins torța revoluției, aici e punctul de plecare al unui marș declanșator de imense energii, care a însemnat – după cum spunea Bălcescu- deșteptarea nației.
La 10 mai 1921, Comitetul școlar Padeș, întrunit din inițiativa învățătorului N.I. Spineanu, stabilea ca în ziua de 9 iunie 1921 să se sărbătorească și la Padeș Centenarul Tudor Vladimirescu. La acea dată, țăranii au subscris 1300 lei, constituind primul fond pentru ridicarea unui monument în cinstea lui Tudor Vladimirescu. În centrul „meterezelor” lui Tudor s-a îngrădit un loc de 2 metri pătrați unde s-a ridicat pentru început o troiță de lemn, cu însemnarea „Tudor Vladimirescu 1821-1921”. Acesta a fost primul monument pe locul unde, la 23 ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu și-a strâns pandurii, de fapt prima Armată modernă a Țării Românești. În anul 1927, la șase ani după ce se ridicase troița, sub conducerea aceluiași grup școlar, pădeșenii au început demersurile pentru construirea monumentului de piatră, operă a arhitectului român State Baloșin, care s-a înălțat curând și domină și acum, prin măreția sa, în Câmpia Padeșului sub streașină de munte. Basoreliefurile au fost realizate de sculptorii Gheorghe Tudor și Emil Wilhelm Beker (sculptorul Casei Regale a României).
Basoreliefurile de pe trunchiul de piramidă, din blocuri de piatră naturală, reprezintă chipul lui Tudor Vladimirescu și cele două steme ale Munteniei, de atunci, Leul și Vulturul. Adunarea pandurilor de la Padeș, momentul rostirii Proclamației și textul ei, jurământul boierilor către Tudor, la București.
În fiecare an, în prima duminică a lunii iunie, mii de oameni, Liga culturală „Fiii Gorjului”, Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria”, gorjeni și oameni de pe alte meleaguri ale țării, participă la tradiționala evocare istorică, trăind o emoționantă întâlnire cu vibrante fapte de istorie. Sunt evocate astfel în fiecare an, o pagină fierbinte din frământata noastră istorie, cu momente de un patetism emoțional, înscrise de-a pururi în conștiința națională.
După 145 de ani de la actul istoric de la Padeș, Nicolae Ceaușescu a poposit aici, spunând: „Tudor Vladimirescu a înțeles că numai mobilizând poporul la luptă se poate obține eliberarea patriei de sub jugul străin. Lupta lui Tudor nu a rămas fără urmări. Ceea ce a început el au continuat revoluționarii de la 1848 și a dus mai departe într-o formă superioară continuatorul tradițiilor de luptă ale românilor”.
Nu atât prin virtuțile artistice, intrinseci, cât prin personalitatea copleșitoare a eroului, Monumentul de la Padeș poate da vizitatorului ideea că se regăsește de la sine emoțional acolo, ca și în versurile lui Șt. O. Iosif din poezia „Tudor Vladimirescu”, publicată la 3 martie 1900, în numărul festiv al revistei „Șezătoarea Săteanului”, sau în poezia „Poem marelui pandur” a lui Ion Sanda, poetul-trubadur care l-a și întruchipat pe domnul Tudor, ani de-a rândul, în evocările memorabile de pe Câmpia Soarelui:
Poem marelui pandur:
Peste-ntinderile crude,
Febra timpului pătrunde
Și bat cerbii a furtună
Iar prin codri parcă sună
Nechezat prelung de cai…
Marele vătaf de plai
Și-a luat soarele-n spinare
Să urce-n vânt de-a călare,
C-a venit Dunărea mare,
C-a venit Dunărea mare…
Că de-atâta-nstrăinare,
Oltul s-a umplut de jale
Jiul curge-a supărare,
Motrul spumeg-a răscoale!
Tudore Vladimiresc,
Zace-n tine os domnesc,
La Tismana când sosești,
Bronz de clopot tu lovești
Să se-audă-n București
Pe la curțile domnești!
C-ai luat soarele-n spinare
Și-ai urcat în vânt călare,
Să suni clopote de-aramă
Viperele să ia-n seamă
Că în tine-i os domnesc,
Tudore Vladimiresc
Când luași murgul de zăbale,
Muica-ți zise la plecare
Să-ţi tocmeşti din timp chemare,
Ca să luneci prin păduri,
Pe la cete de panduri,
Să-ți iei pistoale și flinte,
Că sunt vămile păzite,
Plumbi să-ți iei cât ai putea,
Să dobori tagma cea rea!
Drumurile să-ți lumine,
Trage-ți luna după tine,
C-o să-ți fie calea grea,
Pradă fiarele spurcate,
Ia-ți și plosca, ține minte,
Că-s fântânile-otrăvite,
Șerpii le tot dau târcol
Și se-ascund la umbra lor
Iar de-ai fi cumva la rău
Să înalți un curcubeu.
De-or fura din stele hoții,
Să bați toaca-n miezul nopții
Până când se vor ivi
Zorii să te primenească,
Roua să te răcorească,
Frunzele să te-nvelească,
Izvoarele să-ți doinească
Vitejia pandurească,
Judecata gorjenească!
Peste ceasul din amurg
Ploi fecunde lin se scurg…
Soarele, cât fu de mare,
El îl purtă în spinare
Și-l urcă-n vânt de-a călare
Cât fu soarele de mare…
Iar când fu codru adânc
Îl ascunse la oblânc
Cât fu codru de adânc,
Îl ascunse la oblânc.
Victoria STOLOJANU-MUNTEANU, A.N.C.E. „R.M.” Gorj „T.V.”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here