O carte ce confirmă nu nașterea unui scriitor, ci existența lui. Prezentam nu demult Căminul Racoviţa, editura Singur – Târgoviște, 2013, ca fiind un „roman ce se citește cu pasiune” și îmi exprimam părerea că autorul lui, domnul Grig Gociu își etalează talentul încă de la prima carte publicată putând să se așeze fără rezerve printre romancierii contemporani valoroși ai literaturii române.
Povestea tânărului venit de undeva din satele Olteniei la Universitatea clujeană în vremuri de adânci transformări sociale și politice m-a marcat în așa măsură încât am ținut de cuviință ca prin posibilitățile mele modeste să o recomand tinerei generații considerând-o a fi un exemplu al devenirii prin suferință, o modalitate de a ajunge să te faci „om mare tu singur”.
Nu credeam însă că o continuare a ei este un pas potrivit pentru un scriitor, fie el și atât de talentat. Ce se mai putea spune și cum, fără să nu se cadă într-un obișnuit banal scăzând astfel valoarea globală a creației? Cu ce ar putea schimba imaginea Căminului Racoviţa la ceas de seară de pe coperta lucitoare, o realizare a domnului profesor Dan Cepeș ce redase atât de perfect zbuciumul cuvintelor închise între ele?
Acestea au fost doar câteva dintre întrebările pe care mi le-am pus atunci când am aflat că există o continuare.
Răspunsurile le-am primit încă de la primul contact cu cel de-al doilea volum din Căminul Racoviţă, autor Grig Gociu, editura Singur – Târgovişte, 2014.
Spun, încă de la primul contact, pentru că, imaginea deja cunoscută a căminului Racoviţă, aceeași realizare a domnului profesor Dan Cepeș, se revărsa spre mine din lumini roșietice și m-a făcut să simt focul frazelor meşteşugite pe care le ascundea, ceea ce mă obligă să felicit autorul și pe cei care l-au ajutat să își îmbrace atât de sugestiv povestea.
Băiatul venit de undeva dintr-un sat oltenesc rezemat de peretele Universităţii, alb ca varul, ce nu avea cu cine să se bucure de reușita lui, a rămas undeva în urmă, „devenirea prin suferință” din acel prim an al studenţimii transformându-l în studentul de anul doi cu „pielea tăbăcită de încercările prin care a trecut…” dar care nu i-a schimbat cu nimic sufletul simțitor.
Îl vom recunoaşte mai întâi, acolo, la el acasă, prin pădurea „atinsă de aripile toamnei” unde știe „toate păsările după cântec, după cum și unde își fac cuibul, câte ouă depun, când scot puii și când aceștia devin zburători”, punându-și și răspunzându-și el însuși la aceleași întrebări fundamentale despre ce este și ce vrea să devină în viață.
„Uite, frate, de ce te-ai dus tu la facultatea de Științe naturale! Iubești din străfundurile sângelui tău, toate podoabele astea, hărăzite de Dumnezeu pământului, iubești până-n măduva lor aceste dealuri ale Gorjului, peste care se prefiră și satul tău.”
„Vesel ca un cintezoi” pleacă pentru a doua oară de pe meleagurile ce le păstrează până și în măduva oaselor spre locul devenirii sale care va trebui făcută tot prin suferință, fiindcă deși străduința anului trecut se reflecta în carnetul de note, nu se regăsește în fața listelor ca student bursier.
Nu permite însă că „ura apocaliptică pornită din măruntaiele ființei” să îl sufoce pentru că „În definitiv, pe cine urăști, acum?” Pe tovarășul de la cadre, un tip „cu niște ochelari cu ramă groasă și neagră” pentru care nu notele contează ci faptul că tata nu este înscris nici la colectiv și nici în întovărășire, ba mai mult, depășește baremul având salar și venit agricol? „… dar depășirea-i depășire! Să vândă o vacă, că are două!… să dea carne pentru oamenii muncii, care construiesc fabrici și uzine… și vezi, tovarășu, că sunt alții, mult mai îndreptățiți decât tine, că nu știu, poți să înțelegi câtă grijă are Partidul muncitoresc român, de studenți…”?
Drama personală este nesemnificativă în fața istoriei cu „studenții care au ajuns la Gherla sau la Canal anul trecut, când, în timpul răscoalei comuniste din Ungaria, au cerut să se scoată mămăliga din cantine și limba rusă ca probă obligatorie la examenul de admitere”, a medicinistului „acum în anul al unsprezecelea de facultate” trecut prin închisorile comuniste doar pentru vina de a fi părtaş la câteva întruniri ale profesorilor și studenților nemulțumiți de epurările făcute printre intelectualitatea de vârf clujeană, a studentului de la Facultatea de istorie, a lui Grif, de la Facultatea de științe naturale, a lui Lambă și a lui Tiberiu Pop de la matematică, sau a studenților sinucigași printre care se număra și fata cu degetele lungi și subțiri de la Filologie și de aceea nu asupra ei se oprește autorul în rândurile acestui volum doi.
El vine să întregească radiografia societății românești a anilor 60 în care valorile morale și materiale au fost otrăvite de microbul comunismului fiind sortite unei morți latente, vine să adauge documentului –manifest social, alte și alte date și evenimente creionând într-un mod excepțional rostogolirea tăvălugului roșu cu secera și ciocanul în mijloc peste o societate care luată prin surprindere părea învinsă de mojiciile și fărădelegile de neimaginat.
Într-o naraţiune fluentă şi expresivă, uneori de un realism brutal, autorul Grig Gociu te transpune în miezul evenimentelor, te face părtaş la trăirile personajelor, îți scoate lacrimi sau zâmbete, dar mai presus de orice se obligă și te obligă să nu uiți.
Să nu uiți istoria, acea istorie aflată dincolo de manualele școlare, trecută prin sufletele participanţiilor la ea, să nu uiți sacrificiile unei generaţii smulsă brutal dintr-o normalitate firească a vieții și târâtă prin pușcării sau strămutată, să nu uiți umilințele îndurate de intelectualitatea română a deceniului șase, să nu uiți „devenirea prin suferință” și astfel să îți poți apăra viitorul tău și al urmașilor tăi.
Ca și în primul volum, găsim un Grig Gociu capabil să surprindă până în cele mai mici amănunte minunăția naturii, a locurilor care își pun amprenta asupra personajelor, în numele cărora autorul depune „mărturie, cu mâna pe inimă,” că le va iubi, „ până Dumnezeu va decide să trecem în lumea umbrelor.”
Ca și în primul volum, personajele Căminului Racoviţa depășesc granița onomastică, ele devenind simboluri într-o atmosferă în care nu ai de ce să te agăți.
Ne-ndepărtându-se de stilul său inconfundabil, deloc mofturos, de cursivitatea firească a limbii române, Grig Gociu nu face altceva cu acest al doilea volum al său, decât să confirme toate reacțiile superlative vizavi de scrisul domniei sale și să îi confere pe deplin locul printre scriitorii valoroși ai literaturii contemporane, dar în același timp să te facă să aștepți cu nerăbdare cea de a treia parte care este deja promisă, convinși că mai are încă resurse să ne contopească în propria trăire aducându-ne în transă.
Helene Pflitsch, Membru Liga Scriitorilor Români, Wiehl, Germania
