Calul troian de ieri și de azi

403

24 aprilie 1184 î.Hr. a intrat în istoria lumii drept ziua în care grecii conduși de Agamemnon, regele din Mycene, pătrund în vestita cetate a tracilor, Troia, folosindu-se de un imens cal de lemn în burta căruia se aflau oșteni. Un vicleșug care a zguduit omenirea și a ajuns până în zilele noastre prin nenumărate cântece și legende, preluate apoi de istorici și barzi care au scris despre acea luptă, prima care i-a adunat laolaltă pe ahei în cea mai cunoscută bătălie din istorie. Cea mai mare epopee din istoria neamului omenesc s-a petrecut la Troia în urmă cu mai bine de trei milenii. Adusă până la noi prin nemuritoarele cântece din Iliada orbului Homer, bătălia pentru Troia semnifică nu atât luptele duse pentru cucerirea unei cetăți, cât mai ales conflictul dintre două mari civilizații, fiind câștigat nu de cea mai puternică, ci de cea mai vicleană dintre ele. Calul troian care a adus victoria grecilor asupra troienilor nu este nici pe departe doar o lucrare oarecare făcută din lemn de către asediatorii greci, de care atât de frumos ne vorbește Homer în cuvinte simple, dar pline profunzime, cât mai ales imaginea personificată a vicleniei care își are originile în fructul oprit oferit lui Adam de șarpele cel viclean, izvor al păcatului primordial. Și unul și altul vor avea ca efect distrugerea zidurilor protectoare atinse de veninul șarpelui și, astfel, Adam își pierde haina cea dintâi cu care l-a îmbrăcat Dumnezeu atunci când l-a creat ferindu-l cu ea de stricăciune, iar din vestita Troia, zidită pentru a dăinui în eternitate, vor mai rămâne doar niște ruine care vor fi acoperite de pulberea necruțătoare a timpului, ele fiind dezvelite și scoase la lumină abia în zilele noastre, dovadă că cetatea a existat, că legendele despre ea nu au fost minciuni.
Oare întâmplător acel război necruțător a avut loc între două lumi, civilizația tracilor pe de o parte și cea a vechilor greci pe de altă parte, la el luând parte oameni și zei, regii și prinții celor două mari etnii care stăpâneau Europa începuturilor lumii? El ar putea fi socotit primul război mondial pe care l-a cunoscut vreodată omenirea și a avut ca rezultat nu atât prăbușirea Troiei și slăbirea puterii tracilor, ea fiind una din marile lor cetăți, dar și nașterea unei noi lumi de pe ruinele celei prăbușite, adeverindu-se astfel legenda renașterii pasării Phoenix din propria cenușă. În 21 aprilie 753 î.Hr. ia viață Cetatea celor Șapte Coline zidită de Romulus și Remus, urmașii prințului troian Enea, care a reușit să se salveze după ce Troia a fost ocupată de greci. Troienii vor fi răzbunați prin cucerirea cetăților grecești și conflictul care nu s-a terminat nici azi între cele două lumi, chiar dacă în zilele noastre se duce mai mult în plan religios. Căderea Constantinopolului, în anul 1204, a fost o altă mare victorie a urmașilor tracilor din Troia asupra civilizației grecești, Cetatea Sfântă a aheilor găsindu-și sfârșitul în 29 mai 1453 nu atât datorită otomanilor, cât mai ales lipsei de sprijin din partea lumii romane reprezentată de papalitate și republicile italiene.
Iar coincidențele nu se opresc aici. Roma cea vestită care dăinuie și azi s-a ridicat pe cadavrul lui Remus, un omor fratricid care confirmă încă odată că istoria omenirii duce mai departe sămânța păcatului moștenit de la Adam prin uciderea lui Abel de către fratele său Cain. Istoria Romei, a noii lumi care a moștenit Troia, a fost o necontenită luptă pentru putere, ea fiind zguduită vreme de secole și milenii de nenumărate asasinate politice, crime odioase și intrigi politice care nu s-au sfârșit nici în zilele noastre. Calul troian nu a dispărut în cenușă odată cu Troia, cum a scris Homer, el va fi mereu și mereu reinventat de un nou Ulise și oferit unor noi cetăți cum era Troia cea vestită pe care cei vicleni nu le pot supune altfel, practică folosită și în zilele noastre. Oare nu tot un Cal troian a fost și așa zisa revoluție televizată din România, atât de minuțios gândită și regizată de cei interesați să ne prăduiască, ceea ce au și făcut și fac și acum? În timp ce poporul sta speriat în fața televizorului ei au adus și pus în fruntea țării tot felul de căței dresați dinainte care s-au dovedit a le fi slugi credincioase, care nu numai că le-au lins mâinile dar le-au și adus vânatul la picioare, aur, petrol, gaze naturale, pădurile noastre vestite în toată lumea, iar acum vor să ne ia limba, dar mai ales credința și tradițiile, străduindu-se din răsputeri să ne îndepărteze de strămoșii noștri, de acei urmași ai troienilor care la fel ca noi au crezut în onestitate și în cinste și au pierit prin viclenie, așa cum cei de azi ar vrea să pierim și noi. Că prea le stăm în coaste de câteva mii de ani și le amintim de Troia cea vestită.
Un Cal troian a fost și vicleșugul folosit de Puterile Centrale care l-au finanțat și trimis pe Lenin la Sankt Petersburg determinând ieșirea din război a Rusiei țariste, care a impus României acel rușinos Tratat de pace din 24 aprilie 1918, coincidență nu întâmplătoare cu ziua când aheii au îngenuncheat Troia cu acel odios Cal de lemn.
Sfârșitul Troiei nu a însemnat și sfârșitul civilizației ridicată de traci pe acel Deal al greșelilor unde a fost aruncată din Olimp Are, zeița erorii, cum ne spune o frumoasă legendă din vechime. Cetate impunătoare, Troia regelui Priam avea să impresioneze lumea prin trăinicia zidurilor sale de necucerit la care potrivit legendelor vechi au lucrat până și zeii Poseidon și Apollo deghizați în muritori de rând, pentru a-și ispăși astfel pedeapsa pentru că s-au răzvrătit împotriva lui Zeus.
Oare să fie și acesta un semn al obârșiei tracilor din zei, care, potrivit legendei, au pornit acel lung război? Homer ne spune că la nunta zeiței Thetys cu regele Peleus al Tesaliei apare pe neașteptate Eris, zeița discordiei la vechii greci. Nemulțumită că nu a fost invitată la petrecere, ea aruncă pe ringul unde dansau zeii un măr destinat să aparțină celei mai frumoase dintre femeile prezente la nuntă. Trei dintre cele mai mari zeițe a Olimpului vor revendica mărul de aur, ele fiind Hera, Atena și Afrodita, fiecare socotindu-se a fi ea cea mai frumoasă dintre toate, meteahnă specifică de altfel tuturor femeilor, moștenită pesemne de la aceste zeițe. Ales drept arbitru, Paris, fiul regelui Priam al Troiei, se lasă ademenit de Afrodita, care i-a promis-o pe frumoasa Elena, căsătorită cu bătrânul rege Menelaos. Răpirea Elenei și fuga ei la Troia cu frumosul Paris devine pretextul războiului Troiei de care a știut să se folosească în mod viclean Agamemnon, regele din Mycene, care a adunat la luptă toate cetățile grecești pentru a spăla astfel onoarea fratelui său Menelaos, renăscând astfel dușmănia mocnită dintre traci și greci.
Războiul a durat vreme de zece ani, la el luând parte regi, eroi și zei care se vor regăsi în ambele tabere, de partea grecilor aflându-se Poseidon, Hera, Atena, Hefaistos și Hermes, iar de partea troienilor, Ares, Apollo, Afrodita, Artemis și chiar marele Zeus, stăpânul tuturor zeilor din Olimp; greu de înțeles de ce Homer l-a plasat tocmai de partea tracilor. Între marii eroi care iau parte la lupte se disting Ahile, Aiax, Patrocles, Antioh, din tabăra aheilor, Hector, Deifob, Paris, din cea a troienilor, care își apărau cetatea de invadatori.
Cu toate bătăliile care s-au dat, Troia nu putea fi cucerită. Când mai toți grecii istoviți după lungul război care nu se mai termina s-au descurajat și voiau să abandoneze lupta și să plece acasă, Ulise, regele cetății Itaca, îi propune un vicleșug regelui Agamemnon, care conducea expediția. Iată cum șarpele profită din nou și apare atunci când dreptatea și cinstea erau pe cale să câștige și să-i lase să se bucure de libertate pe cei care s-au și-au apărat cu atâta înverșunare cetatea .
Prefăcându-se că urcă pe corăbii și se retrag, grecii lasă în fața cetății un imens cal din lemn în burta căruia au fost ascunși mai mulți oșteni care în toiul nopții ies și deschid porțile pentru a face loc să intre aheilor care s-au întors, folosindu-se de acoperirea întunericului nopții, dar și de euforia celor din cetate care s-au grăbit să sărbătorească victoria.
Ulise va plăti pentru vicleșugul folosit rătăcind pe mare tot atâția ani cât le-a trebuit grecilor să cucerească Troia, iar de alți zece ani a avut nevoie pentru a se întoarce în sânul familiei, vreme în care a trăit ca cerșetor, confruntându-se cu nenumărate încercări. O fi fost o pedeapsă pentru că din cauza lui a fost distrusă vestita cetate a tracilor protejată nu întâmplător de Zeus? Sau cumplita osândă de a pribegi 20 de ani i-a fost dată pentru mârșăvia faptei lui, să fie un exemplu pentru toți cei care vor alege calea vicleniei în loc de cea a cinstei? A învățat oare cineva ceva din istovitoarea pribegie a lui Ulise de-a lungul miilor de ani care au trecut? Din nefericire, de-a lungul istoriei am întâlnit și întâlnim nenumărați oameni puși pe intrigi asemenea acelui Ulise din Itaca, care vor reinventa „calul troian” de fiecare dată când le va cere un nou Agamemnon pe care îl slujesc. Marile imperii și marii bogătași ai lumii de azi au în spatele lor câte o armată formată din oameni ca Ulise care nu fac altceva decât uneltesc cum să aducă la picioarele stăpânului lor noi și noi popoare cărora să le stoarcă bogățiile și să-i slugărească după placul lor.
De aceea, în ziua de 24 aprilie, care ar trebui să ne aducă aminte de războiul troian și mai ales de acel Cal de lemn al lui Ulise care i-a ajutat pe ahei să cucerească Troia, să deschidem ochii la ce se întâmplă în jurul nostru pentru a recunoaște Calul troian din Cetatea noastră. Dacă o să privim adevărul în față o să vedem că, la fel ca troienii, noi singuri am adus Calul în Cetate, făcând acest lucru cu amândouă mâinile atunci când am aplicat ștampila pe buletinul de vot. Că până la urmă și hârtia este făcută din lemn, la vremuri noi metode noi, până și viclenia își schimbă fața și astfel apare după cum vedem un nou Cal troian.
Morala? Nimeni nu ne poate impune cu forța nimic decât atunci când luptă cinstit cu armele. Noii Ulise vor proceda mereu și mereu ca acela dintâi, își va construi calul și ni-l va oferi ca pe un dar, la fel cum ne ofereau banane, portocale și carne expirată în decembrie 1989; numai de noi depinde dacă îl luăm sau nu în cetatea noastră. Cum de obicei șarpele câștigă pentru că este perfid și viclean, el va profita și acum și în viitor de credulitatea noastră, așa cum a profitat de credulitatea Evei, pe care a liniștit-o cu un surâs blând, spunându-i:
„Hotărât că nu veți muri, dar Dumnezeu știe că, în ziua când veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul.
Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit și că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui și a mâncat; a dat și bărbatului ei, care era lângă ea, și bărbatul a mâncat și el.”
Oare nu la fel a fost cu troienii care au văzut Calul de lemn și corăbiile aheilor îndepărtându-se pe mare? Oare nu la fel se întâmplă și astăzi când ne aplecăm urechea la noii Ulise ai zilelor noastre și le ascultăm vorbele mincinoase care răsună la fel ca ale șarpelui mincinos de demult?
De ce, în loc să-i primim, nu privim adevărul în față și să le spunem răspicat, cum ar trebui:
– Stop, slugi fățarnice și vânzători de țară! Nu mai aveți ce căuta aici! Luați-vă stăpânii care ne jecmănesc și plecați cu ei din cetatea noastră! Lăsați-ne să trăim liberi, cu ce ne-a lăsat Dumnezeu, așa cum ne-au învățat străbunii care se trăgeau din tracii cei viteji! Acum n-o să ne mai păcăliți cu atâta ușurință cum i-au păcălit aheii pe troieni! Se va ridica din nou un Decebal, un Iancu de Hunedoara, un Sfânt Ștefan sau chiar un Vlad care să vă tragă și pe voi în țeapă!
Andrei Breabăn

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here