HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
În Duminica a 6-a după Sfintele Paşti (Vindecarea orbului din naştere); Ap. Fapte 16, 16-34; Ev. Ioan 9, 1-38, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, din Sfânta Evanghelie rânduită a se citi, aflăm că prin minunea vindecării trupești și sufletești a orbului din naștere, Mântuitorul Iisus Hristos, Doctorul înțelept și grijuliu, vrea să-i vindece pe cei cu mintea orbită, prin mijlocirea unui orb la trup, care nu orbise de vreo boală, ci aşa se născuse, iar modul prin care Mântuitorul nostru Iisus Hristos face acest lucru vedem că depășește orice logică și argumentare omenească! Neîndoielnic, ştiința medicinei se ocupă doar cu acele maladii care apar pe parcursul vieţii în organism, dar neocupându-se cu vindecarea unei probleme din naștere, ba, mai mult chiar, nici cu toate bolile care apar după naștere! Desigur, Dumnezeu nu L-ar fi osândit pe acel orb din pricina păcatelor părinților lui, căci nu-l pedepsește pe un om în locul altuia, aşa cum nici pentru păcatele lui nu a fost pedepsit, căci se născuse orb, știind că nimeni nu păcătuiește înainte de naștere, pentru că e greu să ne imaginăm lumea unui orb care nu a văzut niciodată, care vede pentru prima oară şi care, după ce vede, în fiecare clipă, va scoate o exclamaţie de uimire în faţa a ceea ce zăreşte, chiar în faţa lucrurilor banale, cu care noi ne-am obişnuit mereu! Orbul din naştere, care şi-a căpătat vederea la o oarecare maturitate, este singurul în stare să vadă lumea ca o minune a Lui Dumnezeu. Ce poate fi, oare, mai banal decât un răsărit de lună, ca fenomen cosmic? Există, poate, chiar un ceasornic al universului după care, la o anumită oră şi într-un anumit moment, răsare soarele sau luna! Fenomen mecanic, zicem noi, dar, Doamne, câtă frumuseţe, câtă poezie, câtă adâncime şi câtă dumnezeire poate fi într-un răsărit de lună! Şi câtă minune poate fi în omul care îl contemplă, pentru că numai omul se poate uimi în faţa unui răsărit de lună şi numai un poet sau un muzician, care sunt oameni, pot să-l cânte cu glasul sufletului, pentru că Dumnezeu vrea ca prin smerita cugetare, să ne ferească de întunecimea necredinţei, de orbirea sufletească a îndoielii şi să ne învrednicească a dobândi vederea duhovnicească!
Apostolii L-au întrebat: «Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?»
Aşadar, Pericopa Evanghelică ne arată că orbul din naştere a primit de la Mântuitorul Iisus Hristos nu numai lumina ochilor trupeşti, fapt care, fără îndoială, i-a produs o negrăită bucurie, dar el a fost luminat şi sufleteşte, mintea, inima şi voinţa lui dovedind o vedere mai înaltă decât cea fizică, în fiinţa lui vădindu-se cu adevărat şi darurile luminii Învierii. Iar dovada o avem în felul înţelept în care le-a vorbit celor care-l ispiteau, fariseilor, cărora le-a spus: «Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a mai auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic…» (Ioan, 9, 30-33). Putem avea o explicaţie mai clară a minunii vindecării orbului şi a legăturii cu Praznicul Învierii? Aceasta decurge din faptul că izvorul Siloamului, la care după ce s-a spălat, după porunca Mântuitorului, orbul şi-a căpătat vederea, iar aceasta prevesteşte botezul creştin, mai ales că noi cunoaştem, din istoria Bisericii, că încă de la începutul creştinismului, la Paşti erau botezaţi catehumenii, după o pregătire prealabilă, şi la botez erau îmbrăcaţi în haine albe, pe care le purtau toată săptămâna luminată, ca simbol al curăţiei lor, dar şi al unei luminări dobândite. La fel, vedem că se manifestă şi orbul din Evanghelie, după minunea săvârşită cu el, deoarece, aşa cum arată Mântuitorul ucenicilor Lui, n-a venit pentru păcate, ci, din relatarea Evanghelistului Ioan, aflăm că un vas de tină a primit lumina fericită și luminată a dumnezeirii, slujind așa cum candela slujește lumina. De aceea, vindecarea a făcut-o Însuși Domnul Iisus Hristos cu mâinile Sale și nu a folosit doar cuvântul pentru lucrare, Cel Care doar cu porunca a creat întreaga lume și cu două cuvinte mici l-a vindecat pe cel orb, iar noi putem înţelege că numai cu mâinile și cu multă grijă vindecă Mântuitorul orbirea acestui om, încât prin lucrările Lui să ofere celor necredincioși credință sigură. A scuipat pe pământ și în felul acesta a făcut tină, folosind și pământul pentru vindecare, încât să arate că din acel praf, din care a fost creat la început întreg trupul, se creează în acest moment și partea care lipsește. O amestecă astfel cu scuipat și lipește pupilele desfăcute, încât să aibă comunicare, ca să ne arate vădit că prin puterea gurii Lui, Logosul le-a făcut pe toate. Porunca făcută orbului să plece la scăldătoare şi să se spele, ne arată mântuirea venită prin apă, căci vedem cu adevărat, când ieșim din apa tainică a Botezului, cum ne strălucește lumina harului și puterea acestei taine spală necurăția și întinările păcatelor; astfel, fiecare dintre noi vedem lumina cea duhovnicească, precum orbul înseninat la față a văzut curat razele soarelui. Prin urmare, era într-o sâmbătă, când Iisus a văzut un orb din naştere, iar Apostolii L-au întrebat: «Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?», iar Iisus a răspuns: „Nici el n-a păcătuit şi nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9, 2-3), mai ales că Iisus Hristos era în plină misiune. El Însuşi a spus: „Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt” (Ioan 9, 4-5), iar, după ce i-a asigurat pe Apostoli că orbirea celui în suferinţă nu era cauza vreunui păcat, a scuipat jos, a făcut tină şi a uns ochii orbului. După care i-a zis: „Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: «trimis»). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând, iar, pământul, prin scuipat, a primit puteri creatoare, iar apa a contribuit la vindecare. Cei care îl cunoşteau se confruntau cu o minune dincolo de puterea lor de înţelegere: «Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt» (v. 8-9). Iată, acel «eu sunt» al celui vindecat a presupus începutul dilemei, pentru că sinedriştii l-au întrebat: «Cum ţi s-au deschis ochii?» (v. 10), iar el a răspuns: «Omul, Care se cheamă Hristos, a făcut tină şi a uns ochii mei; şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut» (v. 11), deci, în felul acesta, orbul dăduse un răspuns fără prea multe detalii. Dar întrucât minunea se consumase sâmbăta, fariseii nu s-au ferit să-l întrebe: «Unde este Acela?» (v. 12), deci insistau să-L vadă şi, de ce nu, chiar să-L condamne pentru că a îndrăznit să lucreze sâmbăta. Ei considerau că Dumnezeu este neiertător cu cel care lucrează sâmbăta. Oricât ar fi de impresionantă minunea vindecării unui orb din naştere, ea nu poate fi desăvârşită, dacă nu este urmată de alungarea orbirii spirituale, a celei duhovniceşti. Cărturarii şi fariseii din vremea aceea au conti¬nuat să rămână orbi, iar Domnul Hristos, într-o teribilă diatribă la adresa lor, i-a numit «ipocriţi», «morminte văruite», «pui de vipere», dar, pe lângă aceste epitete, i-a numit «nebuni şi orbi», fiindcă n-au văzut Lumina Lui Dumnezeu, Care vrea ca, prin smerita cugetare, să ne ferească de întunecimea necredinţei, de orbirea sufletească a îndoielii şi să ne învrednicească a dobândi vederea duhovnicească!
„Nici el n-a păcătuit şi nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9, 2-3),
Aşadar, pentru a-L afla pe cel care a făcut tină în zi de sâmbătă, au recurs la diferite scenarii, intimidări şi presiuni, l-au dus pe cel împricinat în faţa completului de judecată al fariseilor, constituit ad-hoc, supunându-l unei anchete de urgenţă (v. 13), dar cel vindecat le-a spus întocmai cum s-a întâmplat: «Tină a pus pe ochii mei, şi m-am spălat şi văd» (v. 15). Atunci, fariseii au încercat să-i inducă ideea cum că omul care l-a vindecat nu este de la Dumnezeu, ci este un păcătos, fiindcă a încălcat sâmbăta (v. 16), iar, văzând că nu obţin răspunsul scontat, au început să se îndoiască de faptul că inculpatul ar fi fost orb din naştere. Aşa că, alături de cei care au dat mărturie despre el, au fost chemaţi şi părinţii lui. Aveau nevoie de probe şi de mărturii credibile, de necontestat, fiindcă Legea prevedea că tot cuvântul rostit împotriva cuiva e recunoscut ca adevărat, doar pe baza a doi sau trei martori (Deuteronom 19, 15; II Corinteni 13, 1). Iar, părinţii, la întrebările puse de cei din completul de judecată: «Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum?» (Ioan 9, 19), au răspuns în limitele bunului simţ: «Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. Dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el, este în vârstă; va vorbi singur despre sine» (v. 20-21), deci au dat un răspuns care să nu-i supere pe anchetatori, dar nici să fie împotriva evidenţelor. Şi, într-adevăr, cel mai îndreptăţit să vorbească despre Cel Care îl vindecase, nu putea fi altul decât beneficiarul minunii, pentru că avea o vârstă demnă de luat în seamă. L-au chemat a doua oară şi i-au zis: «Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul Acesta este păcătos» (v. 24). Încercau să-l determine să-L renege pe Hristos, însă fostul orb le-a spus deschis: «Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd» (v. 25), iar, odată cu ochii trupului, i s-au deschis şi cei ai minţii. Aşadar, să fim orbi și surzi la chemările atrăgătoare şi amăgitoare ale lumii, pentru că diavolul cu ele vrea să ne despartă pe noi de Hristos, Care este «Lumina lumii», așa cum diavolul a reușit întotdeauna să înșele și să orbească pe mulți dintre noi, ajungând pradă chinurilor veșnice ale iadului. Să fugim din calea păcatelor, dacă vrem să scăpăm nevătămați, pentru că și Dumnezeu ne ferește și ne ajută, dacă vede că și noi ne luptăm și ne ferim de păcate, deoarece, împreună cu orbul vindecat, mărturisim și noi că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni și pentru mântuirea lor! În concluzie, deci, luminați de harul lui Iisus, ne închinăm Lui, spre slava Preasfintei Treimi și spre mântuirea noastră, pentru că Dumnezeu vrea ca, prin smerita cugetare, să ne ferească de întunecimea necredinţei, de orbirea sufletească a îndoielii şi să ne învrednicească a dobândi vederea duhovnicească!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
