Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa – Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină, ca să ne izbăvim de păcatul ucigaș de suflete, care robește și omoară multe vieţi!

598

În Duminica a 27-a după Rusalii; Ap. Efeseni 6, 10-17; Ev. Luca 13, 10-17 (Tămăduirea femeii gârbove), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie oficiată în Biserica Ortodoxă Română se va citi o pildă presărată cu o aleasă învăţătură duhovnicească despre o femeie gârbovă, pe care văzând-o Iisus Domnul, a fost mişcat de suferinţa femeii şi, totodată, de indiferentismul celor din jur, motiv pentru care a chemat-o degrabă. Şi-a pus mâinile asupra ei şi i-a zis: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta!” (Luca 13, 12). Pilda este recomandată pentru ca noi să înţelegem de aici dezlegarea de după spovedanie, deoarece Mântuitorul avea puterea şi lucrarea lui Dumnezeu în Sine Însuşi, fiind El Însuşi Dumnezeu! Aşadar: «În vremea aceea Iisus învăța într-una din sinagogi sâmbăta. Și, iată, era acolo o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputință și care era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o și i-a zis: ,,Femeie, ești dezlegată de neputința ta”! Și Și-a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s-a îndreptat și Îl slăvea pe Dumnezeu. Atunci, mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulțimii: Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci, veniți în aceste zile și vă vindecați, iar nu în ziua sâmbetei! Domnul, însă, i-a răspuns și a zis: ,,Fățarnicilor! Fiecare dintre voi, nu dezleagă, oare, sâmbăta boul sau asinul său de la iesle și nu îl duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei”? Și, zicând El acestea, s-au rușinat toți cei ce erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele cele slăvite, săvârșite de Dânsul» (Ev. Luca 13, 10-17). Dar e bine să mergem cu parabola până la capăt, pentru că ni se spune: «Fraților, întăriți-vă în Domnul și întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcați-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului, pentru că lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduhuri. Pentru aceea, luați toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotrivă în ziua cea rea, și, pe toate biruindu-le, să rămâneți în picioare. Stați, deci, tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul și îmbrăcați fiind cu platoșa dreptății, și încălțați picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii! În toate, luați pavăza credinței, cu care veți putea să stingeți toate săgețile cele arzătoare ale vicleanului. Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu» (Ap. Efeseni 6, 10-17), ceea ce ne arată că întotodeauna, cu ajutorul Mântuitorului Iisus Hristos, prin rugăciune, prin deasă spovedanie, putem foarte bine să ne socotim că suntem şi mai păcătoşi decât alţii, mai ales că Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină, ca să ne izbăvim de păcatul ucigaș de suflete, cel care robește și omoară multe vieţi!

,,Femeie, ești dezlegată de neputința ta”!
Aşadar, Mântuitorul Iisus Hristos a făcut o minune, vindecând o femeie care «de optsprezece ani avea un duh de neputință și era gârbovă» (Luca 13, 11), dar a vindecat-o sâmbăta și din acest motiv a fost imediat lovit cu săgeţi otrăvite de către mai-marii cărturari şi saduchei ai iudeilor, căci, aşa cum spuneau ei: «Acest Om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ține sâmbăta» (Ioan 19, 16), iar, pentru un asemenea motiv, iudeii Îl prigoneau pe Iisus și căutau să-L omoare, pentru că făcea acestea sâmbăta (Ioan 5, 16). Așadar, mai marii iudeilor dobândiseră o atitudine hotărât negativă împotriva Mântuitorului Iisus Hristos, pe care și-o exprimau ori de câte ori aveau ocazia, dar Mântuitorul, cu multă hotărâre, le dă un argument de bun simț: „Fățarnicilor! Fiecare dintre voi, nu dezleagă, oare, sâmbăta, boul său sau asinul său de la iesle și nu-l duce să-l adape?” (Luca 13, 15). De aceea, Mântuitorul chiar le spune că sâmbăta nu este un blestem, ci o binecuvântare: „Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2, 27), căci „Fiul Omului este Domn și al sâmbetei” (Marcu 2, 28). Deci, sâmbăta nu este o piedică pentru lucrarea binelui, mai ales că prin aceste vindecări Mântuitorul nu voiește decât să restaureze porunca a patra din Decalog în rostul ei voit de Dumnezeu! Ca «Domn al Sâmbetei», El are autoritatea divină de a opera o astfel de schimbare prin Însăși Învierea Sa, «după ce a trecut ziua sâmbetei, când se lumina de ziua întâi a săptămânii» (Matei 28, 1). Chiar de la Învierea Domnului, «ziua cea dintâi a săptămânii» este numită de către creștini «Ziua Domnească» (Fapte 1, 10), în latină spunându-se «Dies Dominica», de unde și denumirea de «Duminică». Prin urmare, ceea ce a făcut Mântuitorul «mâniindu-l pe mai-marele sinagogii», după cum prezintă Pericopa Evanghelică, se tălmăceşte prin aceea că toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinţe şi numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă mulţime de suferinţe putem răzbi cu izbândă! Numai atât bine putem face, câtă suferinţă putem ridica de pe el, numai atâta mângâiere putem aduce printre oameni, câtă amărăciune putem să bem din propriul pahar în locul celor ce vrem să-i mângâiem. Într-un fel, atâta strălucire va arăta iubirea de Dumnezeu şi de oameni în noi, sau atât de puternice vor fi mila şi adevărul în noi, câtă văpaie de ură înfruntăm bucuroşi pentru Dumnezeul pe care Îl iubim şi pentru oameni. E bine de ştiut că darurile lui Dumnezeu dau o mare putere de a suferi cu seninătate şi chiar cu bucurie, orice potrivnicie în calea darului şi, răbdându-le în linişte, toate piedicile cad pe rând, printr-o nevăzută rânduială dumnezeiască! Atacându-L pe Iisus Hristos, putem spune că boala care îi măcina pe mai marii iudeilor era invidia, cu precizarea că Sfinții Părinți definesc invidia ca fiind un «foc nestins» și o «fiară purtătoare de moarte», pentru că invidia are două victime: cel invidiat, dar și cel ce invidiază şi care devine un obsedat, un sufocat, torturat, fără odihnă și mereu nemulțumit. Invidia este un păcat nu doar împotriva aproapelui, ci și a lui Dumnezeu, căruia îi tăgăduiește autoritatea și dreptul de a împărți daruri și binefaceri după nesfârșita Sa înțelepciune. Cel invidios devine egoist, iar cel stăpânit de egoism caută ca în orice împrejurare să umbrească pe alții și să se scoată pe sine în evidență! Cum alții îl întrec prin calitățile și prin situația lor, atunci el se umple de pizmă împotriva acestora și face tot ce-i stă în putință spre a-i surpa și a le micșora prestigiul. Invidiosul caută să placă oamenilor spre a căpăta slava de la aceștia, devine slugarnic, pentru că invidia sau pizma constituie păcatul care se manifestă prin părerea de rău pentru binele aproapelui şi bucurie pentru nenorocirea şi suferinţa lui. Invidiosul se hrăneşte cu nenorocirea aproapelui său, pentru că «Invidia este cea mai nedreaptă dintre toate patimile, dar şi cea mai dreaptă: pe de o parte, izgoneşte tot binele, iar pe de alta, chinuie pe cel care o are», cum zice Sf. Grigorie Teologul! De aceea, Shakespeare a numit-o «boală», Bacon a considerat-o «păcat fără vacanţă», Zafon spunea că invidia este «religia mediocrilor», Napoleon o numea «o declaraţie de inferioritate», grecii i-au zis: «ochiul rău», ceea ce însemnă că trebuie să gândim întotdeauna că numai cei înzestrați cu inteligență, cu darul vorbirii sau scrierii de calitate, cu talentul cântării sau alte calități necesare Bisericii și societății, au primit de la Dumnezeu aceste daruri și ei sunt aceia prin care noi primim lumina și propășirea în virtute! Aceia care strălucesc printr-o aleasă viață duhovnicească, nicidecum să nu-i invidiem, ci, dimpotrivă, să ne dăm silința de a-i urma în viață, fiindcă, Dumnezeu voiește ca oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină, ca să ne izbăvim de păcatul ucigaș de suflete, care robește și omoară multe vieţi!

„Fățarnicilor! Fiecare dintre voi, nu dezleagă, oare, sâmbăta, boul său sau asinul său de la iesle și nu-l duce să-l adape?” (Luca 13, 15)
În loc de concluzie, să precizăm că în Duminica a 27-a după Rusalii ne smerim în Postului Nașterii Domnului, iar pe drumul spre Betleem suntem însoțiți nu doar de Magi ori de privirea mângâietoare a Maicii Domnului, ce-L poartă încă în pântece pe Dumnezeul nostru, pentru că avem în oglinda sufletului ca pe un model emblematic femeia cea gârbovă, sărmană, lipită cu fruntea de pământ și cu mintea alipită de Cerul Hristos (Luca 13, 10-17), iar frumuseţea acestei Evanghelii ne învață cum să fim ca nişte făpturi bineplăcute lui Dumnezeu! Ceea ce trebuie să reţinem din Duminica tămăduirii femeii gârbove (Luca 13, 10-17) este chiar modul în care Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că omul n-a mers spre descoperirea semnificaţiei curate a creaţiei, ci spre descoperirea transparenţei ei pentru Dumnezeu, deci nici spre descoperirea tainei spirituale a sa şi a semenilor săi, care îl putea ajuta să descopere adâncimile lui Dumnezeu cel personal! Omul este ispitit să rămână la suprafaţa naturii sale, să se mulţumească doar cu satisfacerea plăcerilor pe care i le dă suprafaţa pur materială a lumii! Din această cauză, putem conchide că omul din trecut, ca şi cel de astăzi şi cel din viitor, mereu rămâne la folosirea trupească a naturii care îi oferă nişte plăceri pe care le socoteşte bune, când, de fapt, ele îi aduc urmări nedorite, pentru că omul îşi scoate trupul de sub puterea spiritului şi rămâne la treapta de descompunere a lui şi chiar la moartea lui. În cazul de faţă, ştim că femeia era gârbovă de mulţi ani, nu mai era nicio posibilitate medicală, deşi încercase în multe chipuri să se trateze. De aceea, oamenii n-au prea băgat-o în seamă, pentru că au crezut că aşa era ea, smerită, mergea aplecată, pentru că Dumnezeu, ca să poată face ceva cu tine, trebuie ca tu să vii în întâmpinarea Lui! Din această cauză pare că Dumnezeu e surd, dar nu El e surd, ci noi suntem orbi, pentru că nu vedem ceea ce vrea de la noi! Să nu uităm că tot răul din viața noastră este în chip pedagogic, pentru că Dumnezeu vrea ca noi să învățăm ceva, iar atunci când vom învăța ceea ce trebuie să discernem prin răul care este asupra noastră, Dumnezeu va veni și ne va dezlega de răul respectiv, fără să fie rugat și fără să fie chemat, fiindcă El voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină, ca să ne izbăvim de păcatul ucigaș de suflete, care robește și omoară multe vieţi!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here