Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa! – Dumnezeu ne arată, cât de grea este orbirea fizică, dar, cu atât mai mult şi mai apăsătoare se dovedeşte orbirea spirituală, a inimii, întunecată de necredinţă!

856

În Duminica a 31-a după Rusalii; Ap. 1 Timotei 1, 15-17; Ev. Luca 18, 35-43 (Vindecarea orbului din Ierihon), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, prin această Pericopă Evanghelică, ni se revelează adevărul că în inima noastră zbuciumată şi în sufletul nostru încercat şi apăsat de întunericul păcatului, vom avea înaintea ochilor minţii lumina minunii vindecării orbului din Ierihon, o vindecare prezentată şi de către ceilalţi doi evanghelişti sinoptici, Marcu şi Matei, însă, cu deosebirea că Sf. Ev. Marcu prezintă vindecarea orbului la ieşirea din Ierihon (Marcu 10, 46-52), în timp ce Sf. Ev. Matei prezintă vindecarea a doi orbi, la ieşirea din Ierihon, pentru ca noi să aflăm de la Sf. Ev. Luca minunea vindecării acestui orb din naştere, mai înainte de intrarea Mântuitorului în Ierihon, sublinierea fiind întărită şi argumentată cu precizarea necesară că Sfinţii Evanghelişti Marcu şi Luca prezintă vindecarea numai a unui singur orb, pentru că numai unul dintre aceştia a făcut mărturisirea de credinţă că Iisus Hristos este Fiul lui David sau Mesia.
Deci, avem un caz deosebit, despre un orb care a recunoscut în Iisus Hristos pe Însuşi Fiul lui David, adică, pe Fiul Lui Dumnezeu, mai precis, care şi-a dorit să vadă lumea în care trăieşte, dar, să-L şi vadă cu ochii trupului şi ai sufletului pe Însuşi Dumnezeu, Căruia, după ce i-a strigat, în repetate rânduri, «Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!», fiind chiar oprit de către unii oameni din jurul său ca să nu mai strige, orbul ajunge, totuşi, în faţa Domnului Hristos Care îl întreabă: „Ce voieşti să-ţi fac?”, după care orbul Îi răspunde: «Doamne, să văd», deci, «Doamne, să Te văd pe Tine», pentru că eşti Dumnezeu! În cele din urmă, Iisus Hristos îi răspunde foarte simplu: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit!”, poate şi ca o lecţie de învăţătură, că în viaţa noastră personală şi chiar comună, de cele mai multe ori, Îi cerem Lui Dumnezeu lucruri mărunte, uneori banale şi comune, nicidecum nu-I cerem lui Dumnezeu, ca să-L vedem, aşa cum este El cu adevărat! Chiar dacă la Sfânta Liturghie sunt foarte multe momente în care noi Îi cerem Lui Dumnezeu să-I cunoaştem Împărăţia, să-I cunoaştem Voia şi încercăm să-L vedem cu ochii minţii, aşa cum S-a arătat oamenilor de la Naştere până la Răstignire, Înviere şi Înălţarea la cer, totuşi, noi rămânem în limitele noastre omeneşti, gândindu-ne la noi înşine, la familia din care ne tragem şi la problemele noastre cotidiene, la molimele şi pandemiile înfricoşătoare, deşi la Sfânta Liturghie, Domnul ne îndeamnă să ne lepădăm de toată grija cea lumească şi ne arată, cât de grea este orbirea fizică, dar, cu atât mai mult şi mai apăsătoare se dovedeşte orbirea spirituală, a inimii, întunecată de necredinţă!

Domnul Hristos îl întreabă: „Ce voieşti să-ţi fac?”, după care orbul Îi răspunde: «Doamne, să văd», «Doamne, să Te văd pe Tine!»
În aceste împrejurări, în Duminica a 31-a după Rusalii, aflăm că Mântuitorul se îndrepta către Ierusalim în ultimul Său drum spre patimile, moartea şi Învierea Sa, după ce ocolise Samaria, străbătând valea Iordanului până la Ierihon, de unde avea să urce spre Ierusalim.
Domnul Iisus Hristos era înconjurat, nu numai de ucenicii Săi, ci şi de o mare mulţime de oameni care se ataşaseră grupului din curiozitatea de a-L vedea şi de a-L auzi pe proorocul din Nazaretul Galileii.
Dar, iată că, mai înainte de intrarea Mântuitorului în Ierihon, e întâmpinat de strigătul unui orb, care stătea pe marginea drumului şi cerşea. Zgomotul mulţimii care înainta spre Ierihon a fost auzit şi de acest orb, care îi întreabă pe cei din jur, ce se întâmplă de este atâta zarvă, şi răspunzându-i-se că trece Iisus Nazarineanul, sărmanul începe a striga: «Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!». El chiar continua să strige din ce în ce mai tare, ca să fie auzit, cu toate că aceia care-L însoţeau pe Mântuitorul pe cale, îl certau ca să tacă, iar el, tot mai tare striga: «Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine!» (Luca 18, 39). Este cunoscut faptul că Mesia, sau Iisus Hristos, era prevestit în Vechiul Testament prin expresia «Fiul (Urmaşul) lui David», o expresie care desemna nu numai că Mesia va fi descendent din seminţia lui David, dar, şi faptul că va avea «tronul lui David, părintele Său» (Luca 1, 32), după cum fusese prezentat de către Arhanghelul Gavriil încă de la Bunavestire.
Deci, expresia «Fiul lui David», pregătea momentul intrării triumfale a Mântuitorului în Ierusalim, când copiii, vor striga: «Osana, Fiul lui David, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului» (Matei 21, 9). Prin urmare, Mântuitorul aude strigătul şi chemarea orbului, căruia Sf. Ev. Marcu îi dă şi numele, acesta fiind Bartimeu, adică, «fiul lui Timeu», deci, cel care a venit la Mântuitorul şi care l-a întrebat: ,,Ce voieşti să-ţi fac?”, după care orbul I-a răspuns: «Doamne, să văd!» (Luca 18, 41), având credinţa nestrămutată că Domnul Iisus îi poate dărui lui vederea! În unele scrieri apocrife se menţionează faptul că în cererea orbului Bartimeu adresată Mântuitorului Hristos, apare pronumele «Te», sau «Doamne, să Te văd», ceea ce înseamnă că orbul dorea, nu numai să primească vederea, dar, să-L şi vadă pe Cel ce este Dumnezeu, şi, ce poate să fie mai sublim şi mai de dorit în viaţa unui om, decât să-L vadă pe Hristos, pe Cel care este Lumina cea adevărată a lumii. În cele din urmă, Doctorul trupurilor şi al sufletelor, îi răspunde acum orbului: ,,Vezi! Credinţa ta te-a mântuit!” (Luca 18, 42), în momentul în care i s-au deschis ochii, iar prima vedere va fi chiar Chipul Mântuitorului Hristos. După această minune săvârşită de către Mântuitorul Hristos, cel vindecat devine şi el ucenic al Domnului! În consecinţă, noi, oamenii, putem înţelege că de la Dumnezeu, am fost înzestraţi cu trei feluri de vederi: o vedere fizică, a senzaţiilor, cu ochi trupeşti cu care să vedem ceea ce se întâmplă în jurul nostru, o vedere intelectuală, luminată de raţiune sau de gândire lucidă, cu care să putem vedea în trecut sau să ne imaginăm în viitor, iar, în cel de-al treilea rând, avem o vedere duhovnicească, luminată de credinţă, sau luminată de Dumnezeu, ca urmare a credinţei noastre! Dar, pe cât de grea poate să fie orbirea fizică, Dumnezeu ne arată că mult mai grea se dovedeşte cea spirituală, a inimii, întunecată de necredinţă!

,,Vezi! Credinţa ta te-a mântuit!” (Luca 18, 42)
Aşadar, cu menţiunea necesară că fiecare dintre noi suferim de orbire spirituală, iar, acest lucru trebuie să-l recunoaştem cu smerenie, să acceptăm că toţi suferim de o mult mai gravă orbire, cea a ochilor sufletului, pe care doar Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-o poate vindeca! Ori de câte ori suntem împreună cu preotul şi cu enoriaşii la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, e bine să ne gândim că mereu trebuie să ne întâlnim cu Domnul Iisus Hristos, Care ne întreabă: ,,Ce voiţi să vă fac?”, iar, noi să nu-I mai răspundem cu lucruri mărunte, să nu mai răspundem cu problemele zilnice banale, cu problemele de rutină, să ne rugăm pentru sănătate, dar, mai presus de toate, să-I răspundem ca şi orbul din Evanghelie: «Doamne, vreau să Te văd!», iar, prin Bunătatea Sa, ne va răspunde foarte simplu şi direct şi ne va da această bucurie: „Vezi!”, iar, noi să conştientizăm şi mai mult faptul că numai credinţa cea adevărată şi curată, ne va face să-L vedem pe Dumnezeu Atotputernicul, iar, în inima noastră să avem cuvintele: „Credinţa ta te-a mântuit!”, deoarece, credinţa este o stare pe care trebuie să o încercăm în toată viaţa noastră, iar mântuirea este rezultatul credinţei noastre şi are şi ea dinamica ei, adică, mântuirea se lucrează de către noi, prin Dumnezeu! Dar, până când o dobândim de la Dumnezeu, noi trebuie să ne lucrăm propria noastră mântuire, iar, când venim la sfânta biserică sau când ne rugăm în taină, oriunde am fi, să-I cerem Lui Dumnezeu să-L vedem, iar El ni se va arăta în toată splendoarea Lui, care nu se aseamănă neapărat cu strălucirea veşmintelor vreunui arhiereu, ci, mai degrabă cu acea cuminţenie şi modestie a veşmintelor populare, pentru că El ne-a demonstrat, atunci când a venit în lume, că se regăseşte în omul blând, în cel smerit, în cel sărac, pentru că El Însuşi a urmat alegând calea sărăciei, a blândeţii şi a smereniei mai mult decât oricare dintre noi! Din Taina minunată a Naşterii Domnului, ştim că Domnul nostru Iisus Hristos, Împăratul cerului şi al pământului, S-a născut într-o iesle sărăcăcioasă şi a fost încălzit, nu de oameni, ci de animalele de acolo, cele fără grai, dar, care au răspuns mai mult decât oamenii la apelul Maicii Domnului şi al Dreptului Iosif, de a-i primi în casele lor, pentru ca Maica Domnului să nască pe Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu. Prin strigătul şi rugămintea orbului din Ierihon, «Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!», înţelegem, desigur, durerea lui, dar şi faptul că el este exponentul neamului omenesc, al omenirii de până la el, al celei contemporane lui, al tuturor oamenilor, până la sfârşitul veacurilor, de aceea, ori de câte ori rememorăm acest episod, simţim suspinul celor care au o suferinţă fizică sau sufletească mai grea, o problemă de familie mai delicată, o problemă de pandemie sau de sănătate gravă, ne rugăm pentru însănătoşire, pentru că în asemenea momente, auzim strigarea multora, chiar nerostită cu voce tare: «Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă», ajută-mă să mă însănătoşesc, să pot supravieţui, să văd şi să înţeleg mai bine rostul vieţii mele pe pământ, că uneori mă simt parcă orb, asemeni celui din Ierihon, iar, numai Bunul Dumnezeu ne arată, cât de grea este orbirea fizică, dar, cu atât mai mult şi mai apăsătoare se dovedeşte orbirea spirituală, a inimii, întunecată de necredinţă!
Profesor dr.Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here