În Duminica a 11-a după Rusalii; Ap. 1 Corinteni 9, 2-12; Ev. Matei 18, 23-35 (Pilda datornicului nemilostiv), în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română, Sfânta Evanghelie ne aduce în azimutul ochilor minţii noastre subiectul dobândirii Împărăţiei Cerurilor, deoarece injustiţia şi fărădelegile acestei lumi pământeşti plină de păcate, pot fi învinse numai printr-o credință profundă și printr-o nevoință ascetică, iar, modul în care omul poate aspira la viaţa veşnică este de multe ori abordat de către Mântuitorul Iisus Hristos în propovăduirile Sale! Astfel, cel care vrea să fie mai mare în Împărăția cerurilor nu are nevoie să adune în mintea sa înțelepciunea lumii, nu trebuie să fie un om bogat, nu e necesar să fie învățător de Lege, ci trebuie să aibă sufletul curat, smerindu-se asemenea pruncilor (Matei 18, 3) printr-un efort duhovnicesc, care să-i îndulcească ființa prin iertare, îmbrăcând-o în nepătimirea specifică vârstei spirituale a inocenței. Această stare pe care omul iubitor de credinţă hotărăște să și-o asume, izvorăște din trăirea prezenței lui Hristos înlăuntrul vieţii sale, iar, din continua conlucrare cu harul, care transfigurează și conduce la asemănarea cu Dumnezeu, la starea omului desăvârșit, la vârsta deplinătății vieții spirituale, numai dorința de a câștiga Împărăția cerurilor demonstrează că pacea și iertarea sunt treptele pe care trebuie să le urce acela care vrea să se întâlnească cu sine însuși și să trăiască bucuria comuniunii cu cei ce poartă în ființa lor chipul nemuritor al lui Dumnezeu. În acest fel, iertarea oferită sau cerută celor care ne-au greșit sau cărora le-am greșit este semnul prezenței lui Dumnezeu în sufletul nostru şi reprezintă virtutea care ne arată că suntem pe calea asemănării cu Dumnezeu. Acordarea sau cererea iertării sunt rezultatul unui anumit mod de a fi, zămislit cu multă migală printr-o continuă conlucrare cu Harul Lui Dumnezeu sădit în sufletul omului, factorul activ care modelând însuşi modul de a înțelege existența și de a se pregăti pentru viața cea veșnică, îl va conduce pe om la asemănarea cu Dumnezeu, Care ne arată că iertarea e poarta spre Împărăția Cerurilor, iar, când o cerem de la El și de la aproapele, nu e doar ceva ce trebuie cerut, ci în primul rând, ea se oferă!
,,Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine”?
Aşadar, ca să începem cu datornicul din Pilda Duminicii a 11-a după Rusalii, constatăm că Împăratul, nimeni altul decât Dumnezeu, l-a iertat pe acesta de o mare datorie (10.000 de talanţi; şi să socotim: un talant = 49 kg aur…), dar el, la rându-I, nu l-a iertat pe cel ce-i datora 100 de dinari (1 dinar = 4,5 gr. argint…), mai ales că acest datornic nemilostiv, mincinos şi crud este departe de faptul că este logic şi drept să iertăm şi noi celor ce ne greşesc, de atâtea ori de câte a zis Mântuitorul: „De şaptezeci de ori câte şapte” (Matei, 18, 22), adică, de nenumărate ori, aşa cum de nenumărate ori ne iartă Dumnezeu, pentru că El, Iubire fiind, trece peste omeneasca dreptate şi Se manifestă ca milostiv şi iertător! Aşadar, cel care iartă se aseamănă cu Dumnezeu care iartă, dincolo de Legea Talionului și de modul de a contabiliza natura faptelor născute din relația cu semenii, mai ales că din acest lucru, Apostolii trebuiau să înțeleagă că doar iertarea poate aduce pacea în inima omului și că doar din iubire nemărginită față de creația căzută în păcat, Fiul lui Dumnezeu se întrupează și acceptă să fie răstignit, smerindu-Se și lăsându-Se batjocorit, recuperând neascultarea omului și reașezându-l în demnitatea cea dintâi. Pentru că, oricât de multe fapte ar împlini omul în viața sa, niciodată nu va putea spune că acestea sunt suficiente pentru a mulțumi lui Dumnezeu pentru darul vieții, căci, oricât de multe fapte bune ar face, nu ar realiza decât ceea ce era dator să facă mereu! Desigur, datoriile pe care de-a lungul vieții noastre le contabilizăm și despre care vorbește textul Evengheliei sunt necontenitele dezamăgiri și neîmpliniri, eșecuri și făptuiri prin care ne înstrăinăm de Bunul Dumnezeu, Care permanent așteaptă întoarcerea și îndreptarea noastră. Răscumpărarea păcatelor va fi cerută de către Dreptul Judecător la sfârșitul veacurilor, atunci când vor fi judecați viii și morții, când toate faptele prin care am ales ca să ne îndepărtăm de Dumnezeu nu pot fi răscumpărate cu nimic, căci nimic din lumea aceasta nu poate fi mai valoros decât sufletul unui om, iar omul nu poate da nimic în schimbul sufletului său! Pentru că «Pilda datornicului nemilostiv» ne arată, de asemenea, că în această relație dintre iertarea oferită de Dumnezeu omului și iertarea pe care omul o oferă semenului, întotdeauna datoria pe care omul o are față de Dumnezeu este cu mult mai mare decât datoriile pe care pot să le aibă oamenii unii față de alții. Această relație este amintită nu doar în Evanghelia Duminicii a 11-a după Rusalii, ci, o aflăm așezată în mod semnificativ în Rugăciunea Domnească, iar, cuvintele: «Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri» (Matei 6,12) exprimă tocmai necesitatea de a ierta pe cel care ne-a greșit, pentru a fi iertaţi şi noi de către Dumnezeu, Căruia I-am greșit şi îi greşim de prea multe ori voit şi nevoit! Să mai reţinem faptul că din relatarea acestei pilde, Apostolii au înțeles, prin răspunsul dat de Hristos la întrebarea lui Petru, că iertarea este calea aleșilor lui Dumnezeu și poarta de intrare în Împărăția cerurilor, semnul asemănării omului cu Creatorul său și starea duhovnicească a celor care Îl poartă în ei pe Dumnezeu! Pe de altă parte, nu trebuie să omitem faptul că datornicul din Evanghelie nu a fost pedepsit de către Stăpânul său pentru datoria extraordinar de mare pe care o avea către El și pe care nu ar fi putut să o plătească niciodată, ci, pentru faptul că a fost nemilostiv și neiertător cu cel care îi datora cu mult mai puțin, arătând prin aceasta multă viclenie, răutate și nerecunoștință apropiate de păcate! Doar pocăința curată poate șterge păcatele și înstrăinarea noastră, transfigurându-ne în datornici milostivi, conștienți de propriile limite, mulțumitori și smeriți rugători către Hristos, Cel care iartă și restaurează toate, de aceea, întotdeauna, să-L rugăm pe bunul Dumnezeu Care ne arată că iertarea e poarta spre Împărăția Cerurilor, iar, când o cerem de la El și de la aproapele, nu e doar ceva ce trebuie cerut, ci în primul rând, ea se oferă!
„Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”!
În concluzie, prin Învăţătura Sa, Domnul Iisus Hristos Îşi arată dumnezeiasca uimire într-o întâmplare deloc simplă, cum ar părea la prima vedere, mai ales că Mântuitorul nu-Și rostește pildele cunoscute pentru a ne da măsura inteligenței Sale sau a vocației Sale pedagogice, pentru că o face mereu pentru a îndrepta o atitudine, pentru a vindeca o rană, pentru a deschide un alt câmp de înțelegere minții umane ancorate în limitele imediatului precar şi efemer! Domnul le studiase inima Apostolilor Săi și îi descoperise calzi și umani și curajoși, pentru că Domnul așează și cuvintele despre faptul că îndreptarea aproapelui se face și prin certare (Matei 18, 15-22), dar aceasta numai după ce s-a epuizat iertarea care trebuie să fie, în fapt, greu epuizabilă, fiindcă Dumnezeu ne arată că iertarea e poarta spre Împărăția Cerurilor! Imaginea creată de Mântuitorul este aceasta a legării și dezlegării prin putere venită de sus a celor care ies din norma de viață și învățătură a Împărăției Cerurilor, fiind însăşi cheia reacției Bisericii, de fiecare dată când se întâlnește cu excese ale smintelii, uneori chiar în interiorul comunității ce se consideră a fi creștină. Pentru că Domnul caută să lărgească inima iertătorului până dincolo de culmea vieții acesteia, spre Împărăție, însă, pentru a descoperi acest mod de iertare infinit, Domnul rostește pilda cu datornicul cel cu 10.000 de talanți în datorie! Vedem, aşadar, că omul se cucernicește, cere milă și îngăduință, iar, Stăpânul Se milostivește și-i dă drumul și-i iartă datoria. Mai putem vedea că omul suntem noi, cu bune și rele, împlinite și neîmplinite, iar, Iisus Hristos ne arată că înaintea cererii pocăite a omului, Dumnezeu este milostiv, iertător, eliberator, şi nu o face doar ca să dea bine, ci, pentru că poate să facă aceasta mereu! În fine, Mântuitorul oferă pilda aceasta și generațiilor noastre de neiertători, de falsificatori ai iertării, de datornici cu ifose de autorități, iar, dacă deschidem ochii, vedem cum proliferează o rană de neiertare creată artificial de către cei care au primit totul de la Dumnezeu și propriul lor popor, ajungând la batjocorirea încrederii acordate de oameni, prin manipularea fără cinste a darurilor Țării, coabitarea cu fărădeleagea, cu indecizia imorală și mai ales prin cultivarea urii ca formă de umilire a aproapelui! Textul Pericopei Evanghelice e unul dens în învățături, pentru că Domnul își educă ucenicii cu privire la adevărata măreție și autoritate, deoarece, aduce un prunc în mijlocul lor şi le zice: „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”, arătând că smerenia inimii pruncilor este cea care trebuie să slujească oricărui om care Îl urmează, dar, proclamă, clar și răspicat, că oricine va smeri pe unul ca el va primi mare pedeapsă din partea lui Dumnezeu. De aceea, Domnul explică, folosind exemple practice, cum trebuie să fie privită iertarea, ce însemnătate are pocăința și care trebuie să fie principiile definitorii ale relației dintre cei care Îl urmează. Apoi, așa cum face de obicei, atunci când vrea să transmită un mesaj clar și neechivoc, se folosește de o istorisire ce are în centru o imagine sugestivă care atestă că Împărăția Cerurilor seamănă cu un om-împărat, dar, Cine, în afară de Dumnezeu Însuși, s-ar fi gândit să spună acest lucru direct? Pentru că auzim pe la colţuri că unii Îl consideră pe Hristos drept un idealist, un comunicator prin parabole morale și atât, însă, pilda aceasta a Lui ne arată, cât de atent este Domnul Hristos la nuanțele cunoașterii propriilor noastre vieți şi că nimic din ceea ce este tulburare acum omului, nu era străin de tulburarea vremii de atunci. Mai ales grăbiții în a face datorii se pare că sunt la fel și în reacții, pentru că acel adus dinaintea Împăratului pentru « o proastă gestionare de fonduri» din banii celorlalţi nu are datorie mică: zece mii de talanți! Iar, ca să înțelegem drama acestei datorii, Domnul Hristos ne spune că pentru a se recupera datoria trebuia vândut el și femeia și copiii și toate câte are (Matei 18,25). Aşadar, această Duminică a 11-a după Rusalii este şi ajunul praznicului «Tăierea capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul», în care învățăm că putem fi iertați, pentru că iertarea noastră nu depinde de nimeni altcineva decât de această relație inalienabilă cu Dumnezeu, un Împărat special, pentru că în realitate, împărații și bancherii, îmbogăţiţii prin înşelăciune, rar se apleacă spre cei în suferinţă, iar, a vinde omul pentru a recupera datoria e o boală grea de care omenirea nu pare să scape atât de uşor, ca să înţelegem că Dumnezeu ne arată că iertarea e poarta spre Împărăția Cerurilor, iar, când o cerem de la El și de la aproapele, nu e doar ceva ce trebuie cerut, ci în primul rând, ea se oferă!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
