În Duminica a 29-a după Rusalii; Ap. Duminicii a 28-a ; Coloseni: 1, 12-18; Ev. Luca 17, 12-19 (a celor 10 leproşi; glas 6, voscr 9, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română, la Sfânta Evanghelie se va citi un text mai surt, dar extrem de bogat în profunzimea sa, prin care se arată că în timp ce Mântuitorul se îndrepta spre Ierusalim, străbătând satele şi oraşele din Galileea şi Samaria, însoţit de ucenici, în preajma unui sat, numit după tradiţie Eugannim, Domnul este întâmpinat de zece bărbaţi leproşi, care, ridicându-şi braţele pline de răni spre Fiul Lui Dumnezeu Tatăl, strigau plini de durere: «Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne» (Luca 17, 13), cu precizarea că suferinţa celor zece oameni era neînchipuit de mare, fiindcă erau bolnavi de cea mai îngrozitoare formă a suferinţei omeneşti, de lepră, iar, microbul leprei infectează pielea bolnavului şi acoperă tot corpul de răni purulente, după care descompune ţesuturile, macină vasele, desfigurează chipul până la epuizarea totală şi până la moarte. Fiind vorba despre o boală molipsitoare, cele mai aspre măsuri s-au luat încă din vechime pentru întâmpinarea şi înlăturarea ei, pentru că şi legea lui Moise poruncea ca leproşii să fie îndepărtaţi şi izolaţi de orice aşezare omenească (Numeri 5, 1-3). Aşadar, cei bolnavi de lepră erau izolaţi de restul familiei şi de membrii comunităţii pentru a fi trimişi în locuri pustii, nelocuite, unde erau obligaţi ca la apropierea întâmplătoare a unei persoane, să strige: «Necuraţi, necuraţi!», fiind consideraţi nişte oameni morţi între vii. O asemenea etichetare o aveau şi cei zece bărbaţi leproşi amintiţi de Sfânta Evanghelie, însă, auzind ei de minunile şi de marea iubire de oameni a Domnului Iisus Hristos, o sfântă fărâmă de nădejde le aprinde inima când află că Fiul lui Dumnezeu trece prin acele locuri şi atunci au alergat cu înfrigurare spre Domnul Dumnezeu şi au strigat de la distanţă cu toată puterea sufletului lor, aşa cum am precizat: «Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne!». Evanghelia ne mai spune că nouă dintre cei leproşi erau iudei, iar unul era samarinean, iar, suferinţa îi unise în nădejde şi într-o rugăciune caldă, plină de umilinţă şi de credinţă! La strigătul cutremurător şi disperat al leproşilor, Domnul Iisus Hristos Se opreşte, ascultă şi-i priveşte cu dumnezeiască îndurare şi fără să rostească vreun cuvânt sau să facă vreun gest, ca în atâtea alte cazuri de suferinţă omenească, ci numai prin simpla Sa Voinţă dumnezeiască, Mântuitorul Hristos îi tămăduieşte pe loc de cumplita boală, spunându-le: „Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor” (Luca 17, 14), iar, ca la o poruncă atotbiruitoare, durerile dispar, rănile se închid şi nici o urmă de lepră nu mai rămâne. Cei vindecaţi, cuprinşi de negrăită bucurie a unor oameni care înviază din morţi, aleargă spre preoţi ca să capete aprobarea că s-au vindecat de lepră, că pot intra fericiţi în sânul familiilor lor. Însă, dintre cei zece, nouă au plecat fără să arate un semn de recunoştinţă Celui Care i-a vindecat, uitând să mulţumească măcar cu un cuvânt dumnezeiescului Tămăduitor. Singur samarineanul, omul străin şi pe jumătate păgân, se opreşte în culmea bucuriei, se reculege şi cu inima pătrunsă de cea mai sfântă recunoştinţă, se întoarce la Cerescul Doctor al sufletelor şi al trupurilor, mulţumindu-i cu umilinţă din adâncul sufletului, «slăvindu-L pe Dumnezeu cu glas mare şi căzând cu faţa la picioarele Lui» (Luca 17, 15-16). Prin această pildă, Dumnezeu ne arată că datoria noastră este aceea de a fi recunoscători prin faptă bună în orice împrejurare a vieţii şi prin cuvântul de mulţumire faţă de binefăcătorii noştri!
Zece leproşi, care stăteau departe, au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!
Aşadar, Sfânta Evanghelie care se va citi în Duminica a 29-a după Rusalii este o Evanghelie mustrătoare la adresa noastră, la adresa tuturor oamenilor din toate timpurile! E greu de precizat, la care creştin ne putem noi gândi că ar fi fost îndeajuns de recunoscător pentru binefacerile ştiute, văzute, dar mai ales binefacerile neştiute, nevăzute, neînţelese uneori primite de la Bunul Dumnezeu! De multe ori vine mulţumirea şi recunoştinţa de la cine nu te aştepţi, iar, Mântuitorul Hristos a primit recunoştinţă, mulţumire pentru binefacerea făcută, numai de la unul din cei zece şi acesta era străin de neamul evreiesc, străin de Lege, străin de Dumnezeu. Desigur, el era lepros, într-adevăr, alături de ceilalţi, dar, ca gândire, ca pregătire, ca omenie, cum am zice noi, ca inimă, ca neam aplecat spre credinţă, se deosebea de cei nouă, dar, el, pentru că a primit binefacerea de la Dumnezeu, s-a întors şi I-a mulţumit, pentru că Mântuitorul Hristos îi zice: „Numai unul s-a vindecat? Oare nu 10? Ceilalţi nouă unde sunt?”. Iată, cum se manifestă lipsa de recunoştinţă, pentru că oricare dintre noi, am fost şi poate suntem câteodată bolnavi sau într-o nevoie şi Dumnezeu ne-a ajutat şi am şi simţit ajutorul Lui! De aceea, Evanghelia care se va citi este mustrătoare pentru nerecunoştinţă. Putem aprecia, astfel, că «Recunoştinţa este floare rară», cum ne spune un proverb, de aceea, să le fim recunoscători sfinţilor pe care îi rugăm ca să intervină la Dumnezeu pentru noi, nevrednicii, să-i fim recunoscători Maicii Domnului, care pururea se roagă şi intervine pentru noi. Cu alte cuvinte, să fim recunoscători pentru binefacerile Lui Dumnezeu, dar şi pentru cele rele pe care le-a permis Dumnezeu asupra noastră pentru că şi acestea ne sunt de folos! Uneori avem pagube, uneori ne îmbolnăvim sau nu avem cele necesare traiului, uneori vine războiul peste noi, alteori se dărâmă munţii peste noi, alunecă satele, însă, trebuie să fim recunoscători şi pentru acestea, pentru că nu ştim că prin toate câte se petrec, Dumnezeu a rânduit ceva pentru noi! Pentru cele bune şi rele, să-I fim recunoscători Lui Dumnezeu, pentru că în felul acesta, El ne-a pus pe noi la canonul pe care n-am vrut să-l facem şi a trecut peste munca noastră, pentru că n-am fost milostivi! Hristos a venit şi a adus altceva în lume, iar, cele pe care El le-a propovăduit, nu întotdeauna ni se par logice. Pentru că El a dat de toate, dar şi cere, pentru că a dat Sângele Său şi cere uneori şi micul nostru efort: prezenţa noastră la mereu jertfa Lui, la Sfânta Liturghie, iar, dacă ne întoarcem la Pericopa Evanghelică, vom constata că dintre cei zece leproşi vindecaţi, numai unul singur ştie că este dator să mulţumească smerit cu sufletul şi cu trupul, cu graiul şi cugetul, cu cuvântul şi cu corpul care cade în genunchi, ca într-o sfântă metanie, cu ochii pe care-i ridică spre cer. Deci, din cei zece, doar unul singur ştie că la ceas de bucurie trebuie să-I mulţumească Domnului, în situaţia în care pentru cei nouă nu s-a găsit timpul necesar, nici dorinţa sufletească de a-şi arăta prin vorbe şi fapte, mulţumirea şi recunoştinţa! Fapta celor nouă nerecunoscători este atât de nedemnă şi de păcătoasă, încât orice suflet drept se cutremură, dar, dacă ne oprim o clipă şi ne analizăm sufletul nostru, vom fi chiar unii dintre noi în situaţia de a nu judeca şi acuza prea aspru pe cei nouă leproşi nerecunoscători, în pofida faptuli că nu toţi avem dreptul să-i condamnăm pentru atitudinea lor, deoarece şi noi ne-am găsit uneori în situaţia lor, ca după o binefacere primită de la Milostivul Dumnezeu sau de la binefăcători pământeşti, să răspundem cu aceeaşi lipsă de recunoştinţă, ca să înţelegem că Dumnezeu ne arată că datoria noastră este aceea de a fi recunoscători prin faptă bună în orice împrejurare a vieţii şi prin cuvântul de mulţumire faţă de binefăcătorii noştri!
„Oare, nu zece s-au curăţit? Dar, cei nouă, unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât acesta”?
Într-un fel sau altul, recunoştinţa şi mulţumirea sunt sentimente nobile ce se trezesc în sufletele curate la primirea unor binefaceri, a unui dar sau în faţa unei atitudini binevoitoare, iar, omul animat de aceste sentimente nobile dă dovadă de curăţie şi de nobleţe sufletească, de preţuire a binefacerilor, de vrednicie în a primi aceste binefaceri ca un dar al divinităţii. Omul obişnuit, dar, totuşi, diferit, se învredniceşte, prin recunoştinţă şi prin mulţumire de dragoste şi de binecuvântată stimă, de încredere şi sporire în daruri, pentru că acest sentiment de recunoştinţă a dorit Mântuitorul să-l sădească în inimile oamenilor, prin minunea săvârşită cu vindearea celor zece leproşi! De aceea, când singurul lepros tămăduit vine la Iisus Domnul ca să-I mulţumească plin de recunoştinţă, Mântuitorul, cu oarecare amărăciune în suflet, îi pune întrebarea: „Oare nu zece s-au curăţit? Dar, cei nouă, unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât acesta?”, mai ales că pentru noi sunt cuvinte care conţin o aspră, dar dreaptă mustrare la adresa celor nouă leproşi care şi-au dovedit prin nerecunoştinţa lor nevrednicia pentru alte binefaceri folositoare. Întotdeauna, pentru adevăratul creştin, recunoştinţa este o datorie şi el trebuie să-şi împlinească această datorie cu toată căldura sufletului său, de aceea, se pune întrebarea pentru noi toţi: împlinim noi această poruncă şi urmăm noi pilda Mântuitorului, sau suntem asemenea celor nouă leproşi? Pentru fiecare se poate da un răspuns în parte, după viaţa fiecăruia şi după modul său de a gândi meandrele vieţii. Motivele sau argumentele pentru care suntem datori să-I mulţumim lui Dumnezeu sunt nenumărate, deoarece, mai întâi trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a dat viaţă şi de la El am primit un suflet care este capabil să judece, să gândească, să înţeleagă că în această viaţă trăim pe un pământ care ne pune la dispoziţie toate cele necesare: apă, aer, lumină, cam tot ceea ce ne trebuie şi ne susţine viaţa! Suntem convinşi sau trebuie să fim convinşi că atotbunătatea divină, arătată nouă prin diferite şi bogate daruri, ne îndatorează să ne îndreptăm ruga noastră de mulţumire către Dumnezeu. Desigur, aceeaşi comportare se poate manifesta şi faţă de binefăcătorii noştri pământeni, cu atât mai mult, deoarece, creştini fiind, din păcate, uităm de recunoştinţa datorată Tatălui ceresc, iar, cu atât mai uşor şi mai repede, vom dovedi nerecunoştinţă faţă de binefăcătorii noştri pământeni: părinţi, educatori, dascăli, prieteni, societate, mai ales că prin lipsa de recunoştinţă, dăm dovadă de neglijenţă, nepăsare, mândrie şi chiar de răutate patologică, de aceea, nerecunoştinţa este un păcat greu, care ne îndepărtează de la vistieria milostivirilor cereşti şi a binefacerilor omeneşti, în condiţiile în care Dumnezeu ne arată că datoria noastră este aceea de a fi recunoscători prin faptă bună în orice împrejurare a vieţii şi prin cuvântul de mulţumire faţă de binefăcătorii noştri!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
