Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa! – Dumnezeu îmbogăţeşte numai omul care devine mare prin munca sa şi care de la o zi la alta se leapădă de mândrie, de iubirea de sine şi treptat devine sărac cu duhul!

613

În Duminica a 26-a după Rusalii; Ap. Efeseni 5, 8-19; al praznicului: Evrei 9, 1-7; Ev. Luca 12, 16-21(Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina); a praznicului: Luca 10, 38-42; 11, 27-28 (Iisus în casa Mariei şi a Martei), în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română se va citi o pildă plăcută la ascultare şi uşor de înţeles de către toţi, uşor de ţinut minte şi cu caracter universal, dincolo de timp şi de spaţiu, ca o ilustrare a unui «logion» care a ieşit din gura Mântuitorului printr-o învăţătură puternic pedagogică, fiindcă este vorba despre un om bogat care e pe cale de a deveni încă şi mai bogat, după cum vedem la mulţi oameni zi de zi, ceea ce înseamnă că acest exces de bogăţie este complet inutil, iar unica preocupare a bogatului căruia i-a rodit ţarina este de a se întreba cum îşi va adăposti în hambare bogăţiile dobândite de la Dumnezeu! Desigur, lucrul acesta aproape că ar putea să nedumerească un om cumpătat, dar totuşi acesta este duhul oamenilor acestei lumi, până în zilele noastre, mai ales că acest om bogat ar fi putut să aibă multe alte gânduri mai înţelepte, dar, în egoismul său lacom, el cugetă în sine şi nu cere un sfat de la Dumnezeu sau de la ceilalţi oameni! Pentru a sintetiza înţelesul pildei, să precizăm că fiind proprietar al unor terenuri întinse, bogatul care se doreşte şi mai bogat constată cu bucurie că a fost un an îmbelşugat, că ploile au făcut să rodească ţarina lui mai mult decât în alţi ani, dar, în mod ciudat, el uită de unde vin vântul şi ploaia şi seceta şi se opreşte exact la partea vizibilă a lucrurilor, fiindcă nu caută cauza adevărată, nici urmarea acestei situaţii în plan spiritual, aşa cum cei care mor din cauza pandemiei, nu ajung la cauza adevărată a bolii şi a morţii pământeşti care este păcatul omului! Vedem cu stupoare că grija cea mai mare a bogatului este modul cum poate să-şi păstreze recolta cât mai bine, dar, dacă ar fi privit în jurul său, ar fi văzut oameni săraci care aveau nevoie de mâncare şi care s-ar fi rugat lui Dumnezeu pentru el dacă le-o dădea şi, în ultimă instanţă, dacă s-ar fi gândit puţin la viaţa aceasta trecătoare pe pământ, ar fi înţeles că bucuriile material sunt scurte şi ar fi trebuit să-şi amintească şi de sufletul său! În fine, dacă bogatul ar fi privit la anii anteriori, ar fi înţeles că belşugul de acum vine numai de la Dumnezeu şi nu de la priceperea lui de bun gospodar, iar, în acest fel, ar fi folosit averea spre Slava Lui Dumnezeu şi pentru propria lui mântuire, pentru că Dumnezeu îmbogăţeşte numai omul care devine mare prin munca sa şi care de la o zi la alta se leapădă de mândrie, de iubirea de sine şi treptat devine sărac cu duhul!

,,Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te” (Luca 12, 18-19).
Aşadar, în această Duminică a 26-a după Rusalii, când avem şi marea Sărbătoare «Intrarea în Biserică a Maicii Domnului», din Sfânta Evanghelie se va citi această pildă care nu se găseşte decât la Sfântul Ev. Luca, a cărui Evanghelie este, după Tradiţie, Evanghelia lui Pavel, căci Sfântul Luca a fost multă vreme colaboratorul şi scribul Sfântului Ap. Pavel, iar Domnul, Care era spre sfârşitul misiunii Sale de Evanghelizare în Galileea, se află într-o situaţie de confruntare violentă cu cărturarii şi cu fariseii care Îl învinovăţesc că alungă pe demoni cu prinţul demonilor, Beelzebut, adică Satana, dar cărora le răspunde prin pilde înfricoşătoare, adresându-Se poporului, pentru a-i atrage atenţia asupra ipocriziei, care este «aluatul fariseilor» şi a păcatului împotriva Duhului Sfânt, dar, mai ales, pentru a-l îndemna să nu se teamă decât de Dumnezeu, nicidecum de ameninţările oamenilor puternici sau bogaţi! Se pare că atunci un om din mijlocul mulţimii îi face o cerere complet nepotrivită Domnului spunându-I: «Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea», după care vine răspunsul Mântuitorului Hristos care este uimitor şi deconcertant: „Cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?”, ca o învăţătură teologică excepţională prin care Domnul ar fi dorit să arate: «Tatăl Meu şi Dumnezeul vostru M-a trimis în lume să mântuiesc omenirea şi nu am venit în lume ca să vă organizez viaţa, să am grijă de afacerile voastre, să construiesc o cetate pământească…! Pentru că Eu, Fiul lui Dumnezeu, ascult de Tatăl Meu şi fac voia Sa. Eu, Cuvântul Tatălui, dau pe faţă cugetele Tatălui Meu. Nu sunt Avraam, nici Moise: Sunt Dumnezeul lui Avraam şi al lui Moise. Am venit să pun toate în starea lor dintâi, cea din Rai. Am venit să aduc Împărăţia Tatălui Meu pe Pământ»! Deci, Iisus Hristos a venit pe pământ numai pentru a ne mântui şi a ne îndumnezei, după Voia Tatălui Său şi al nostru, iar în felul acesta Domnul Hristos ne face să pătrundem cu adevărat în Noul Legământ, în lumea înnoită! În felul acesta, Domnul profită de ocazie pentru a ne da o învăţătură importantă asupra pericolului bogăţiilor care ne răpesc sufletul: „Păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa omului nu stă numai în prisosul avuţiilor sale!”, iar, în acest fel, Mântuitorul parcă ne-ar spune: «Dacă Tatăl vostru ceresc ar fi zgârcit precum sunteţi voi, nimic nu ar putea exista; nu ar putea trăi nicio făptură. Dacă Dumnezeu ar păstra cu gelozie pentru Sine propria Sa bogăţie, voi nu aţi mai fi! Viaţa voastră nu ţine de bogăţia voastră, ţine numai de Dumnezeu. El v-a dat viaţă şi El poate să v-o ia înapoi, când hotărăşte de cuviinţă. Sunteţi în mâinile lui Dumnezeu ca păsările cerului, iar Tatăl vostru Cel din ceruri cunoaşte şi ştie toate despre voi!». Am putea spune că «Pilda bogatului căruia i-a rodit tarina», rânduită de Sfânta noastră Biserică, are un conţinut destul de scurt, dar cu o adâncă semnificaţie în viaţa creştinului, care trebuie să evite în orice împrejurare exemplul bogatului egoist şi să-şi agonisească prin faptele bune comoara cea nepieritoare dăruită de către Dumnezeu! Se ştie că Mântuitorul Hristos a rostit această pildă pe când se afla în mijlocul mulţimii din care a răsunat glasul unui om, care îl ruga să-i ajute ca să împartă averea sa cu fratele său, gest pe care Fiul lui Dumnezeu l-a socotit ca o manifestare evidentă a lăcomiei şi ca o îndepărtare de Dumnezeu, izvorul vieţii celei adevărate (Ioan VI, 54), Cel Care îmbogăţeşte numai omul care devine mare prin munca sa şi care de la o zi la alta se leapădă de mândrie, de iubirea de sine şi treptat devine sărac cu duhul!

,,Nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău și toate cele ce ai strâns tu, ale cui vor mai fi?”
În felul acesta, parabola are o permanentă valabilitate pentru viaţa creştinului, care poate fi ispitit şi atras în păcatul lăcomiei din care se naşte egoismul şi prin care de cele mai multe ori dispare sentimentul de dăruire faţă de aproapele său. Pentru dezvoltarea armonioasă a trăirii religioase, cuvintele acestei parabole nu trebuie să fie uitate niciodată de către oameni, credincioşi sau mai puţin credincioşi, deoarece din cauza dorinţei de acumulare a bogăţiilor materiale se strecoară în inimile oamenilor egoismul care-i înstrăinează de dreptul lor de a fi făpturi noi în Hristos (II Corinteni V, 17) şi bate vântul care răceşte în ei sentimentul de dragoste faţă de aproapele lor (Romani XIII, 8). Prin urmare, trebuie să înțelegem că viața aceasta este trecătoare și este un examen pentru viața viitoare, iar faptul că Dumnezeu îl mustră pe bogat, zicându-i: ,,Nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău și toate cele ce ai strâns tu ale cui vor mai fi?”, în ultimă instanţă, ar vrea să ne arate că unii dintre noi nu au înțeles firea omului și că sufletul de care trebuie să ne îngrijim este nemuritor! Bogatul se îngrijea de suflet ca și de trup, oferindu-i plăceri trupești: odihnă, mâncare, băutură sau poate chiar iluzia de a confunda sufletul cu trupul! De multe ori, omul nu înțelege să se apropie de Dumnezeu decât atunci când i se apropie sfârșitul şi nu se îngrijește de suflet pentru că nevăzându-l, uită că există! Dar el nu-și dă seama că sufletul este cel care-i menține viața! Cât de puțin are de făcut omul pentru suflet în comparație cu cât de mult face pentru trup! Fiecare dintre noi uităm că viața noastră este în mâinile lui Dumnezeu și noi nu putem face nimic pentru a o prelungi, nici acumulare de bogăţie! De fapt, sfârșitul acestui bogat este sfârșitul fiecărui om păcătos! Moartea este înfricoșătoare, oricât de pregătiți am fi pentru ea! Însuși Domnul nostru Iisus Hristos S-a întristat când a venit ceasul morții Sale pământeşti, zicând: ,,Întristat este sufletul Meu până la moarte!”, după care L-a rugat pe Tatăl Său să-L scutească de paharul cel amar al morții zicând: ,,Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta!”, şi a suferit atâta întristare în ceasul acela, încât s-a făcut sudoarea Lui ca picăturile de sânge, căzând pe pământ. (Luca XXII,44). În concluzie, să luăm aminte că fiecare dintre noi se regăseşte măcar parţial în bogatul căruia îi rodeşte ţarina, mai ales că firea omenească este una care se proiectează mereu în viitor. Din păcate, greşeala începe acolo unde uităm de neputinţele noastre şi de dependenţa noastră faţă de divinitate, când spunem: voi merge, voi face, voi vinde şi voi cumpăra, fără a spune, dacă va vrea Dumnezeu! De asemenea, greşeala începe atunci când nu implicăm în planurile noastre de viitor şi milostenia faţă de aproapele nostru, iar această absolutizare a vieţii prezente şi această trufie demonică aduc nenorocirea în lume, aduc stăpânirile tiranice, crimele, oprimările şi distrugerea popoarelor. Din egoism se nasc cele mai multe păcate, cum ar fi: necredinţa, răzbunarea, nepăsarea, arghirofilia, invidia, fratricidul şi altele, de aceea el este socotit, pe bună dreptate, rădăcina tuturor păcatelor şi care nimiceşte cea mai desăvârşită dintre toate virtuţile creştine, darul iubirii! Virtutea iubirii prin care creştinul se dăruieşte pentru cauza dreaptă a semenului său este centrul vieţii creştine (I Corinteni XIII) şi constituie cea dintâi şi cea mai mare poruncă din lege: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău ca pe tine însuţi” (Luca X, 27). În orice moment al vieţii noastre, să evităm înclinarea noastră spre egoism, deoarece cauzează izolarea de fraţii noştri şi ne determină să ne apropiem prea mult de bunurile trecătoare şi să nu facem nimic pentru săvârşirea faptelor bune, tezaurul cel nepieritor şi care ne îmbogăţeşte înaintea lui Dumnezeu (Luca XII, 21). Iar dacă sentimentul de dăruire faţă de aproapele nostru ne apare ca o virtute în Sfânta Scriptură, egoismul poate fi socotit un păcat împotriva lui Dumnezeu, care dintru început l-a făcut pe om o fiinţă sociabilă, solidară cu natura înconjurătoare! Potrivit învăţăturii creştine, omul este încadrat în cosmos şi în societate, de aceea, el simte nevoia de a comunica întotdeauna cu mediul înconjurător şi cu semenii săi, pentru că el poate deveni o personalitate numai dacă trăieşte în comuniune cu alţii şi dacă între el şi natură există o deplină solidaritate! Omul poate deveni stăpânul vieţii sale, prin Voia Lui Dumnezeu, aşa după cum Însuşi Dumnezeu le-a spus şi primilor oameni după crearea lor (Facerea I, 28). De asemenea, mântuirea şi eliberarea de frica morţii, omul poate să le obţină doar dacă păstrează legătura cu Biserica, pe care Sfântul Apostol Pavel o numeşte trupul lui Hristos (Efeseni IV, 4). În acest trup spiritual, omul se desăvârşeşte, trăieşte din viaţa întregului şi slujeşte acestui întreg, părăseşte toate înclinările sale spre egoism şi se conformează îndemnului paulin de a nu trăi pentru sine, ci pentru Dumnezeul (Romani XIV, 7-8) Care îmbogăţeşte numai omul ce devine mare prin munca sa şi care de la o zi la alta se leapădă de mândrie, de iubirea de sine şi treptat devine sărac cu duhul!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here