Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa – Dumnezeu este Atotputernic şi iubitor de oameni, învăţându-ne că numai rugăciunea şi postul sunt căile de urmat şi mijloacele folosite pentru întărirea credinţei!

900

HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT! ADEVĂRAT S-A ÎNĂLŢAT!
În Duminica a 10-a după Rusalii avem Sărbătoarea «Tăierea capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul» (Post); Ap. 1 Corinteni 4, 9-16, al Botezătorului: Fapte 13, 25-33; Ev. Matei 17, 14-23, dar şi Pericopa Evanghelică (Vindecarea lunaticului); a Botezătorului: Marcu 6, 14-30; glas 1, voscr. 10, iar în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română este rânduită a se citi din Sfânta Evanghelie Parabola despre vindecarea unui lunatic sau epileptic, a unui copil care nu-și mai putea da seama de ceea ce face, unde merge sau ceea ce se întâmplă cu el! Aşadar, parcurgând cu atenţie textul Evanghelic, ne dăm seama destul de bine că mesajul principal pe care ni-l transmite parabola este credinţa omului, cu toate că la un moment dat Mântuitorul atrage atenţia că „acest neam de demoni (de care suferise copilul bolnav, n.n.) nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post“, însă nu rugăciunea şi postul sunt temele principale, ci credinţa în Dumnezeu, fiindcă rugăciunea şi postul sunt doar căile urmate sau mijloacele folosite pentru întărirea credinţei. Pentru a înţelege sensul adânc al intenţiei Mântuitorului, nu doar de a vindecat un suferind, ci de a atrage atenţia, putem conştientiza cât de importantă este credinţa în actul vindecării şi al mântuirii, mai ales că această vindecare a copilului lunatic prevesteşte marea vindecare a neamului omenesc, adică mântuirea pentru a cărei dobândire este nevoie mai întâi de credinţă! Demn de reţinut mai este şi faptul că la întrebarea ucenicilor, legată de scoaterea demonului din copilul bolnav şi de neputinţa lor de a face acest lucru, Mântuitorul a răspuns: „Pentru puţina voastră credinţă!“, ceea ce denotă că Dumnezeu este Atotputernic şi iubitor de oameni, învăţându-ne că numai rugăciunea şi postul sunt căile de urmat şi mijloacele folosite pentru întărirea credinţei, ceea ce întăreşte convingerea şi ideea că tema principală a parabolei acestei Duminici, ultima din Anul bisericesc, este credinţa!

«Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă…»!
Aşadar, în Duminica a 10-a după Rusalii, la citirea textului Evanghelic, aflăm că Hristos Domnul a urcat pe Muntele Tabor împreună cu trei dintre ucenicii Săi: Petru, Iacov şi Ioan, şi S-a schimbat la Faţă înaintea lor (v. Matei 17, 1), iar, la poalele muntelui, ceilalţi nouă ucenici încercau să vindece un demonizat adus de tatăl său, însă fără să reuşească! Drept urmare, Iisus Hristos, coborând de pe Tabor, 1-a vindecat imediat şi a zis ucenicilor Săi, care nu au putut să scoată demonul: ,,Dacă veţi avea credinţă în voi, cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Matei 17, 20). Deci, zicând „credinţă cât un grăunte de muştar”, Hristos vrea să spună că e vorba despre o credinţă caldă, şi nu una glacială, o credinţă care va creşte şi se va dezvolta continuu, capabilă să mute chiar şi un munte întreg, deşi, în mintea omului secularizat din lumea de azi, pare neverosimil să muţi un munte întreg, folosindu-te pentru aceasta numai de credinţa în numele lui Iisus Hristos! Acest lucru nu înseamnă, desigur, că orice creştin care are o astfel de credinţă poate în orice clipă să mute munţii din loc, ci înseamnă că dacă există un motiv de a se muta un munte, atunci s-ar putea petrece această minune! Americanul Francis Collins, vestitul cercetător în genetică şi primul care a descifrat ADN-ul, a avut o perioadă în viaţă când a fost necredincios, dar, după o vreme oarecare, a mărturisit credinţa în Dumnezeu şi, într-un interviu pe care l-a dat, declara: «Am înţeles, în sfârşit, că dorinţa mea de a mă apropia de Dumnezeu era împiedicată de superficialitatea şi de păcătoşenia mea! Credinţa în Dumnezeu presupunea moartea egoismului, pentru a putea renaşte», deci credinţa în Dumnezeu a omului de ştiinţă F. Collins a făcut nevăzut şi a îngropat acest munte al egoismului, şi astfel savantul s-a reîmpăcat cu Dumnezeu şi a renăscut! Această mutare, am putea spune chiar omorâre a egoismului, este mult superioară mutării unui munte pământesc, oricât de înalt ar fi acesta şi ferice de cel care are o credinţă atât de mare! Credinţa în Hristos nu mută doar munţii de pe pământ, ci mută şi pereţii de piatră care ne îndepărtează de Iisus Hristos! Ori de câte ori păcătuim sau apucăm patimi autodemolatoare ca: beţia, sudalma, mânia, desfrânarea şi altele, diavolul prinde putere asupra noastră! Aceasta e starea cea dintâi şi din această stare, noi trebuie să ne îndepărtăm, iar altă scăpare n-avem decât la Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, Care a venit să nimicească faptele şi puterea diavolului. Ca şi copilul din Evanghelie, trebuie să ne apropiem şi noi cu bolile cele sufleteşti de Doctorul Iisus Hristos, Mântuitorul şi tămăduitorul bolilor noastre cele sufleteşti şi trupeşti, mai ales cele care sunt legate de molima pandemică şi de minciunile care roiesc în jurul mediatizării ei!

Iar Iisus, răspunzând, a zis: ,,O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine”!
În Duminica a 10-a după Rusalii, avem oportunitatea de a înţelege că Doctorul şi izvorul tămăduirii noastre, a bolilor sufleteşti şi trupeşti este numai Mântuitorul Hristos, iar, fără El, noi nu putem face nimic. Din păcate, cei mai mulţi dintre noi nu ştiu a se apropia aşa cum trebuie de acest Izvor şi de aceea îi auzim plângându-se: «Am încercat, dar nu pot! Mi-am pus în gând să mă las de faptele păcătoase, dar n-am putut», deci n-au putut pentru că au încercat să facă acest lucru prin puterile lor, nesocotind faptul că Domnul Iisus Hristos ne-a spus destul de clar că fără El, nu putem face nimic (Ioan 15, 5). Cei care spun că nu au puterea de a se elibera de păcate, au luat hotărârea fără Hristos, iar o astfel de hotărâre este fără susţinere divină! Ca să scapi de chinurile patimilor şi păcatelor înseamnă, mai întâi, să-ţi faci o legătură vie cu Mântuitorul Hristos şi să alergi în braţele Lui mântuitoare, să scapi de patimi şi de năravuri urâte, înseamnă să te îndrepţi către o viaţă nouă şi să primeşti un Stăpân nou: pe Mântuitorul Iisus Hristos! În zilele noastre, nu Dumnezeu este de vină că minunile sunt mai rare sau lipsesc, ci necredinţa noastră e de vină pentru catastrofele care se abat necruţător asupra omenirii! ,,Dacă tu poţi, crede, toate îi sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23), a spus Mântuitorul Hristos tatălui care şi-a adus fiul pentru a fi vindecat. Iar tatăl I-a strigat imediat cu putere şi cu ochii în lacrimi: «Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele»! (Marcu 9, 24), ceea ce înseamnă că o asemenea mărturisire smerită, va trebui să fie şi cererea noastră sinceră către Domnul Iisus Hristos! Cu puterea şi cu ispititoarea răutate pe care le are, diavolul poate să-i facă omului orice rău, să-l facă mut, şi surd şi orb (v. Matei 12, 32) sau să-i provoace orice boală, mai mult sau mai puţin pandemică, tot chinuindu-l o viaţă întreagă. Poate diavolul, dacă intră în om, ca să-i întunece minţile, să-i crească limba atât de tare, încât să-i iasă din gură vorbe păcătoase, să nu-l lase să se liniştească, să-l alerge printre morminte, prin pustiu (v. Matei 8, 28), sau să-l arunce în foc, să-l facă cenuşă, sau în apă, ca să-l înece (v. Matei 7,15). Oriunde îl prinde pe omul necredincios, diavolul îl aruncă la pământ şi-i face spume la gură până scrâşneşte din dinţi şi îl înţepeneşte (Marcu 9,18), pentru că duhul rău poate să scufunde vapoare, să spulbere oraşe întregi şi să pustiască ţări întregi! ,,Pe demoni scoateţi-i”, a zis Domnul Iisus Hristos ucenicilor Săi, când i-a chemat să fie colaboratori ai Săi (Matei 10, 5-8). Şi astfel, cu puterea Lui, au scos demonii (v. Luca 10,17), însă a existat o clipă când nu au putut să scoată aceşti demoni! Aceasta era imediat după «Schimbarea la Faţă a Domnului» (v. Matei 17, 14-23), iar, degrabă, ucenicii L-au luat deoparte pe Domnul şi L-au întrebat: «De ce noi n-am fost în stare să-l scoatem pe acest demon? (Matei 17,19), de vreme ce ne-ai dat puterea să scoatem demonii şi până acum totul a mers bine? De ce acum, nu am putut să scoatem demonul din tânărul acesta?», iar Domnul Hristos le-a răspuns: ,,Din pricina puţinei voastre credinţe! Pentru că tocmai în acea clipă, aţi încetat să credeţi în Mine” (Matei 17, 20). Dacă luăm ca exemplu binevenit însăşi familia şi relaţiile dintre membrii ei, prioritar pentru părinţi este să crească şi să educe copiii creştineşte, dându-le hrană la timp, deodată cu toate cele necesare pentru a-i forma ca pe nişte buni cetăţeni şi creştini vrednici ai neamului lor! Să reţinem cu multă luare aminte faptul că aceia care nu-şi educă bine copiii «sunt mai răi decât ucigaşii», cum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, căci, spune mai departe Sfântul Părinte, «ucigaşii omoară trupul, pe când părinţii care nu-i educă pe copii, le ucid sufletele»! De aceea, prioritar pentru copii, la rândul lor, este să dea deplină ascultare părinţilor, numai răspunzând obligaţiilor lor de elevi, studenţi ş.a.m.d. şi să ştie că înainte de a cere ceva (bani, plecări în excursii, diferite alte distracţii), trebuie să ofere ceea ce sunt datori să ofere prin faptele lor! Subliniem acest aspect pentru că, din păcate, întâlnim adesea atitudini nefireşti, când copiii needucaţi cum trebuie pun pe primul plan distracţiile, iar ceea ce datorează prin faptele lor trece pe planul doi sau nu contează deloc! Tocmai această răsturnare de valori morale nu duce niciodată la bine, fiindcă astfel de copii, în loc să-şi formeze un caracter moral-creştin, şi-l deformează, expunându-se, apoi, unui şir neîntrerupt de eşecuri, unele dintre acestea fiind ireparabile! Aşadar, de multe ori, din pricina slăbiciunilor, a supărărilor, a mizeriei cotidiene, a păcatelor, a delăsărilor şi a unei autosuficienţe dăunătoare, nu reuşim a sesiza singuri ceea ce este prioritar pentru noi la un moment dat, iar, în acest caz, vom apela neîntârziat la duhovnicii noştri, care, cu puterea harului dumnezeiesc şi cu înţelepciunea experienţei lor sacerdotale, ne vor deschide ochii minţii spre a vedea ceea ce singuri nu putem vedea! A cunoaşte şi a da curs la ceea ce are întâietate în viaţa de zi cu zi este un act de înţelepciune, bună-chivernisire, ascultare şi smerenie, fiindcă Dumnezeu este Atotputernic şi iubitor de oameni, învăţându-ne că numai rugăciunea şi postul sunt căile de urmat şi mijloacele folosite pentru întărirea credinţei!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here