Una din realizările importante ale omenirii de după războiul rece este şi ieşirea din ”modă” a dictatorilor. Pe rând multe ţări de pe continentele lumii au scăpat de regimurile antidemocratice, totalitare, iar acolo unde totuşi s-au păstrat orânduirile autoritare, acestea au fost nevoite să se adapteze sub presiune regulilor lumii democratice, după caz oscilând de la somaţia paşnică şi până la impunerea, nu de puţine ori cu forţa a intervenţiei forţelor diplomatico-militare din afară.
Mai concret, după 1990 s-a înrădăcinat conceptual că invocarea suveranităţii unui stat nu trebuie să servească drept paravan pentru o politică internă antidemocratică şi inumană a autorităţilor la vârf ale statului, în consecinţă devine legitimă o intervenţie internaţională într-o ţară sau alta. Este de fapt avertismentul ferm la adresa dictatorilor, mai ales în cazul în care aceştia au tentaţia absurdă de a menţine şi conduce regimul politic instaurat prin forţă şi măsuri draconice. În consecinţă, începutul secolului XXI se pare că a adus în această privinţă schimbări calitativ-benefice, chiar dacă încă este greu şi dacă până acum tendinţele au întărit sau au slăbit democraţia ca mod de manifestare în politica unor lideri, incriminaţi de autoritarism excesiv în diferitele state şi zone ale Globului. Şi atunci, nu întâmplător, astăzi, ONU dă mandat unor forţe externe să participe în apărarea uneia sau alteia dintre părţile unor războaie civile, cum e cazul Egiptului, Libiei, Coastei de Fildeş, etc., implicit pentru a găsi cea mai bună soluţie de instaurare a unor regimuri democratice, dar şi pentru a stopa tensiunile din interior şi spaţiile lor de manevră ce ar putea inflama alte zone potenţiale de conflict pe Terra. Este până la urmă una din cerinţele esenţiale ale globalizării de vreme ce niciun stat din lume nu se poate izola în faţa cerinţelor şi influenţelor venite din afara fruntariilor. Desigur, încă mai sunt excepţii precum regimul comunist din Coreea de Nord, dar imediat ce apar ”fisuri” în zidul de protecţie totalitar, apare şi dependenţa de factorii externi care nu numai că militează pentru idealurile libertăţii popoarelor, dar şi acţionează fiind admisă din varii situaţii şi forţa militară. Cu atât mai mult cu cât în lumea de azi toleranţa faţă de regimurile autocrate a ajuns la limita lui zero, motiv pentru care până şi cei mai odioşi dictatori nu-şi mai pot găsi refugiul, pierzându-şi nu doar ”tronul” ci şi libertatea, uneori chiar viaţa. Iar din această privinţă sunt exemple suficiente de ”taţi” ai naţiunilor ce au sfârşit dramatic, fără ca măcar urmaşii lor să privească cu oarece linişte şi încredere spre viitor – Pinochet, Stroessner, Duvalier, Mobutu, Alberto, Fujimori, Bakiev sau dictatorul irakian Sadam Hussein, care şi-a găsit sfârşitul în laţul spânzuraţilor. Acum, în anul de graţie 2011, Lumea democrată se confruntă cu situaţii agravante în Orientul Mijlociu şi în nordul Africii, vezi Tunisia, Egipt, Libia şi Siria, inclusiv Washingtonul şi Parisul dezicându-se de loialitatea geo-politică a liderilor Hosni Mubarak, Ben Ali, Gadafi, pentru a se pronunţa în favoarea instaurării în ţările respective a altor regimuri politice, bineînţeles cu atitudini pro-Occidentale, dar care să demareze rapid şi reforme democratice. În fine, dincolo de regimul de la Phenian căruia încă nu i-a venit sorocul, eliminarea sistemelor politice totalitare este vizată şi pe filiera altor lideri nedemocratici din lumea întreagă, de la Extremul Orient până în Africa, din Belarus şi până în Asia Centrală. Şi aceştia au la fel de puţine şanse să reziste în condiţiile în care nu au înţelepciunea şi voinţa de a renunţa la satrapism şi a demara reforme democratice. În cazul unor astfel de situaţii, unde încă se mai crede că menţinerea puterii se poate baza doar pe forţele interne proprii, într-un moment de criză şi o explozie socială, fără sprijin din afară, fără îndoială că regimurile dictatoriale se prăbuşesc. Cel mai elocvent exemplu ni-l oferă liderul belarus – Alexandr Lukasenko, care susţine teoria că ”ordinea fermă şi buna organizare” reprezintă garanţia supravieţuirii sale politice. Numai că acesta se înşală. Realitatea fiind cu totul alta câtă vreme regimul său încalcă repetat regulile democraţiei, drepturile şi libertăţile omului. Aşadar, sunt destule motive pentru care politica mondială şi-a pierdut flexibilitatea, după cum dezechilibrele politico-militare duc la polarizarea factorilor externi, inclusiv la soluţionarea mai mult sau mai puţin pragmatică a crizelor politice din diferite zone ale lumii. În astfel de condiţii, autocraţii sunt împinşi la şi mai multe cruzimi interne, după cum statele cu astfel de sisteme politice totalitare pot fi ţinta unor intervenţii din afară, uneori extreme, adică impunerea prin forţă a regimurilor reformiste şi democratice. În ceea ce ne priveşte România a făcut o trambulare nefericită de la regimul comunist la cel capitalist, mai exact cu multe poticneli şi greşeli în instaurarea statului de drept. Este vorba în principal de proiectarea greşită a strategiei naţionale de dezvoltare precum şi a unor căi şi mijloace nepotrivite de reconstrucţie a noilor structuri instituţionale ale statului, implicit implementarea aiuristică a legilor, principiilor şi regulilor specifice unei societăţi democratice adevărate. Inclusiv clasa politică, liderii de partide şi cei ce au primit mandatul de a conduce şi administra treburile României după dec’89 au provenit, în marea majoritate a cazurilor din rândul activiştilor PCR şi a vechilor structuri, colportând mentalităţi, atitudini, mesaje şi judecăţi de acţiune de sorginte cristo-comunistă. Dar şi mai gravă a fost statuarea unor partizanate politice în spirit de gaşcă şi de jocuri obscure ce au acţionat permanent în afara interesului naţional. În consecinţă, au birjerit treburile în România ca pe propria lor moşie, însemnând din păcate devalizarea şi prăbuşirea economică, corupţie generalizată până la cel mai înalt nivel, polarizare socială excesivă într-o goană nebună de înavuţire prin abuzuri şi infracţiuni în lanţ pe toate palierele societăţii, criză morală, spirituală şi demografică, dihonie şi dezbinare naţională în vreme ce generaţia tânără, fără niciun fel de şanse şi debusolată nu poate avea un viitor asigurat în ţara mamă, etc. Cu alte cuvinte, o dezamăgire generală pe un drum ce părea a merge spre Rai, dar care din nefericire se pare că duce spre Iad. După cum falimentară este tendinţa tot mai evidentă a regimului Băsescu, de instaurare a unei altfel de dictaturi prin care ocolindu-se sau decredibilizându-se instituţiile fundamentale ale statului, cu precădere Parlamentul, Preşedintele în exerciţiu, Guvernul şi Coaliţia actualei Puteri au instaurat în ţară haosul şi fărădelegea prin a-şi asuma răspunderi legislative şi executive fără să păţească nimic. Una peste alta, de atâta originală democraţie românească instituţiile statului au intrat într-un proces de disoluţie ireversibil, dezordinea este stăpână peste tot, siguranţa naţională şi unitatea teritorială se găsesc în pragul dezintegrării, în vreme ce sărăcia curge-n valuri cuprinzând marea majoritate a populaţiei. Atunci, cât mai contează integrarea României în Uniunea Europeană şi în Alianţa Nord-Atlantică, dacă cei ce ne conduc ratează în lanţ angajamentele cu democraţiile occidentale şi până la urmă aşteptările şi interesele propriului popor? Or, în astfel de situaţii cu tendinţe centrifuge de la idealurile şi principiile democratice, chiar UE din organismele căreia România este parte, nu se autosesizează şi nu acţionează pentru stoparea refugiului şi derapajelor regimului portocaliu de la Bucureşti, de la matca şi canoanele unei democraţii autentice.
Vasile Irod
