„Băşcălaureatul” tinerilor din această vară!

Poate nu m-aş fi gândit la o asemenea temă legată de examenul naţional pe care ne place să-l numim Bacalaureat, numit şi „bac”, printr-o expresie atât de nostim abreviată în limbajul tinerilor de azi, dacă în urmă cu aproape două săptămâni, de voie, de nevoie, nu aş fi fost martorul unei scene aproape incredibile, petrecute în faţa uneia dintre unităţile de învăţământ în care îmi desfăşor activitatea.

Se afişaseră rezultatele la examenul cu pricina, iar 3-4 absolvenţi ai Grupului Şcolar, din fosta clasă a XII-a B, o clasă cu multe probleme, se hârjoneau şi savurau rezultatele „strălucite” obţinute de ei, împingându-se unul în altul şi adresându-şi reciproc expresii cu accent suburban.

Tinerii la care mă refer obţinuseră, nici lor ne le venea să creadă, medii între şapte şi opt, deşi îi cunoşteam de la clasă că abia scăpaseră de corigenţe doar cu… nenumite „intervenţii”, pentru a se înscrie la examen. Unul dintre ei, Robert G., îi spune deodată celui de alături: „Hai, bă, Adi, că acuma, după ce luaşi „băşcălaureatu”, hai să ne „înscrim” la facultate”, prin cuvinte care se doreau ironice, dar şi cu un gust amar.

Trebuie să recunosc faptul că din ziua respectivă, cred că mi-a venit ideea să abordez tema „băşcălaureatului” într-un articol de presă, poate chiar într-un serial care să merite efortul respectiv, ca o modalitate prin care să reflectez asupra seriozităţii acestui examen, ca şi asupra modului în care este el perceput de către înşişi beneficiarii direcţi, adică elevii absolvenţi, pentru că gura păcătosului adevăr grăieşte. Dar, oameni buni, dacă un elev are „curajul-tupeu” să asocieze un asemenea examen „de maturitate” cu noţiunea de „băşcălie” laureată, înseamnă că situaţia e foarte gravă şi merită serios analizată de către factorii educaţionali, pentru că la un examen de conştiinţă, nu trebuie căutaţi neapărat vinovaţii, cât mai ales cei care sunt direct responsabili pentru o asemenea stare de lucruri, iar aici aş pune pe acelaşi plan profesorii şi părinţii, la fel de merituoşi în isprăvile lor. Departe de mine gândul să suspectez pe cineva de dare sau de luare de mită, atâta vreme cât e valabilă prezumţia de nevinovăţie în cazul elevilor care au obţinut asemenea medii „umflate” ce depăşesc izbitor nivelul lor de cunoştinţe, dar ştiu bine că „băieţii deştepţi” despre care făceam vorbire mai sus, au avut în decursul celor patru ani de şcoală mari dificultăţi de exprimare în privinţa vorbirii şi a scrierii corecte a limbii române, ca să nu mai vorbesc de insistenţa cu care le ceream să înveţe măcar o singură lecţie la economie. Desigur, nu exclud varianta ca ei să se fi mobilizat exemplar pentru acest examen, dar, de la mediile de cinci „chinuite” în momentul încheierii situaţiei în ultimul an de liceu, să ajungi în chip miraculos la medii de şapte şi opt la „băşcălaureat”, saltul mi se pare mai mult decât spectaculos!

Într-un mod pe care îl considerăm tradiţional, poate şi ca o frumoasă tradiţie, şcoala poate mai este locul de producere şi de transmitere a cunoaşterii, de cristalizare a competenţelor cognitive, chiar de înţelegere a sensului vieţii, ca o decriptare a axului lumii acesteia, de surprindere a raporturilor cu ceilalţi, şi cu noi înşine, dar, sincer să fiu, mă îngrozesc la ideea că aceşti tineri care păşesc în viaţă, vor intra în sarabanda unor examene “contra-cost”, pentru că în mintea lor s-a inoculat deja convingerea că bacalaureatul deschide calea unor viitoare examene la facultate “plătite” sau examene “cu taxă”, ceea ce sintetizează, de fapt, îndemnul lui Robert G., adresat lui Adi V.: „Hai, bă, Adi, că acuma, după ce luaşi „băşcălaureatu”, hai să ne „înscrim” la facultate”! În concluzie, stimaţi profesori şi dragi părinţi, mai este nevoie ca şcoala să profileze caractere, să-i cultive în sufletul unui tânăr plăcerea de a învăţa sau dorinţa de a reuşi prin efortul propriu, doar pentru a face faţă schimbărilor de pe piaţa muncii?