Vasile Ponea se încumetă a ieşi în ochii lumii cu o nouă carte. E cartea lui, şi sentimentul autoreferenţializării e parcă mai difuz. Meditaţia îşi asumă tratarea realului şi etic şi estetic. Autorul recunoaşte, cu o înţelepciune sacerdotală, urmele vieţii, ca deveninţă, şi îşi asumă răspunderea de a le resemantiza fie filosofic, fie poetic.
Găsindu-l noi, tovarăşii săi de drum, mereu dispus să comunice, ca sub acoperişul boltit al unei pagode, despre tot ce i se va fi părut la un moment dat semnificativ, domnia-sa nu ezită a-şi deschide băierile inimii. În bănui în desinele lui personant în (dis)continuitate, ca scriitură transversalizată, atent la rost(u)irile cuvintelor, mereu reorientate să reveleze o sclipire de gând.
Reflecţiile sale descind dintr-o tradiţie exoterică, deşi, în lumina lor abordarea criptofanică developează reverberaţii cuantice şi transprezenţe voite: reflexii rezumate în oglinzi redundante.
Cu o informaţie la zi, în orizont transdisciplinar, Vasile Ponea are toate motivele să nu-şi anine condeiul în grindă. Cugetând există, scripturalizând rezistă psihic într-o epocă „nebună” şi „sfărâmată”, cu aberante deconstrucţii şi ameninţătoare genociduri.
Poezia pare să aibă în continuare rolul de a educa societatea, dar cu o condiţie: ca întreaga clasă politică să conştientizeze acest aspect: deocamdată constat stupefiat că o doare-n coate de poeţii români fie ei şi de rang înalt.
Şi totuşi „încăpăţânat” – că aşa se cuvine – Vasile Ponea îşi tipăreşte şi cartea de faţă după „un dialog cu sinele său”. Ea este produsul unor acumulări de relecturi benefice stilului definit fie ca „sinceritate smerită”, fie ca „sculptură-artă dură”.
Poetul îşi transformă textul în „mărturisire” – ori în „acrobaţii stilistice” şi po(i)etica lui dă rezultate scontate; „în fiecare silabă” vibrează o „armonizare lăuntrică cu viaţa”. „Cu o trăire castă politic şi cu patriotism sondează cosmosul” cu speranţa că „va apărea poemul noului creator”.
Ion Popescu-Brădiceni
