Cu ceva timp în urmă, dorind să cunosc dacă la nivelul comunităţilor locale se mai aruncă pe malurile apelor ori prin păduri resturi ale activităţilor umane, am parcurs o serie de trasee mai puţin circulate din judeţul nostru.
Unul dintre acestea a fost (profitând de şoseaua recent asfaltată) cel care uneşte Târgu-Cărbuneşti de Ţicleni. Drumul străbate un perimetru de un pitoresc aparte parcurgând pădurea trecând prin Măceşu pentru a ajunge la final în oraşul petroliştilor gorjeni. Am fost plăcut surprins să constat că locurile erau într-o stare curată la ora 
trecerii mele pe acolo neîntâlnind deja cunoscutele (şi omniprezentele ca să fiu un pic răutăcios) grămezi de moloz ori resturi menajere ca prin alte locuri.
Şi drumul în continuare spre Târgu-Jiu mai bine zis porţiunea ce o străbate în perimetrul Pădurii Botorogi mi s-a părut a fi curat. Ca să nu mai vorbim de faptul că, însăşi pădurea este declarată arie protejată dacă nu mă înşel, unde 
cresc chiar plante ocrotite de lege. În această perioadă întreaga zonă are un farmec aparte. Natura ce se trezeşte la viaţă, lăstari ori muguri de plante ce luptă să iasă la lumină din stratul gros de frunze de stejar ce la nivelul solului acţionează după cum mi-a spus un biolog ca un veritabil îngrăşământ natural şi nu în ultimul rând, vietăţile ce se strecoară timid prim luminişurile pădurii de stejari impresionează plăcut ochiul. De multe ori presaţi de grijile cotidiene trecem prin astfel de locuri fără să le dăm importanţă şi este păcat pentru că tocmai acestea funcţionează ca veritabili plămâni verzi ai zonelor şi de ce nu ai întregului Mapamond.
Dar (şi pentru că la noi românii aproape totdeauna trebuie să fie un „dar”) odată cu ieşirea din pădure şi apropierea de satele Dăneştiului semnele civilizaţiei umane încep să apară. Întâi mai timid pentru ca mai apoi grămezi de resturi din gospodării ori din demolările sătenilor de cele mai multe ori aruncate prin acele locuri la adăpostul întunericului 
fac să ne readucă aminte că protejarea factorilor ambientali locali nu se face doar la nivel declarativ. Ci este impetuos necesar ca membrii comunităţilor locale (nu numai de aici căci fenomenul nu este singular)să cunoască faptul că, deversarea la întâmplare a resturilor din gospodării la întâmplare nu mai este demult un fapt acceptat. Pentru că toate aceste operaţiuni se fac numai în baza unor programe ori proceduri bine puse la punct ce caută ca impactul asupra ecosistemelor ori factorilor ambientali să fie cât mai redus. Să nu mai vorbim despre amenzile ce se 
dau pentru neconformităţi şi care se plătesc până la urmă din bugetele locale,bani ce ar putea fi folosiţi mult mai eficient în acoperirea altor nevoi ale locuitorilor. Şi „colac peste pupăză” cum zice olteanul, refacerea ambientelor cu cheltuielile de rigoare (deloc neglijabile) căzând tot pe spinarea poluatorului. Vorba aia (ce în ziua de azi a devenit un veritabil principiu) „poluatorul plăteşte”.
Mugurel Petrescu
