Amintiri din Casa Amintirilor(II) – O poveste cu cântec

240

Am eu un prieten. La vârsta asta am un prieten care ar putea să-mi fie fiu. Eu îl tutuiesc, el la fel, tu îi zic pe unde ai pierdut vremea când aveai şapte ani. Nu recunoaşte el, nu-i am pe cei şapte ani de acasă şi mă bucur că mai sunt şi alţii ca mine. La cei şapte ani de acasă le-am tras chiulul. Tata pleca dis de dimineaţă cu RATA la oraş şi mama lucra la CAP, un leu ziua de muncă, şi eu rămâneam acasă cu câinele şi pisica.
Şi nu aveam nici televizor că nu era curent pe vremea aceia, electric adică.
Mă, îi zic, n-ai fi tu ăla din legenda care, lăsându-l mama sa acasă cu laptele pentru prânz dumicat cu pâine în strachină tu îl împărţeai cu şarpele casei, ştii tu că fiecare casă are şarpele ei, da îmi zice, eu îi dam cu lingura în cap, mai mănâncă şi micat, că mânca numai lapte lăsându-mi mie turta, dar avea dreptate şarpele întrucât nu avea lingură, şi pe vremea aceia cine mergea la pomana lui moşu-su dacă nu avea lingură rămânea nemâncat.
Într-o zi, prieteni la fel fiind, îmi zice, aşa în glumă, el are un coeficient de inteligenţă superior, uneori împrăştie umorul pe drum, şi eu tot în glumă la o bere. Îmi ştiu coeficientul de inteligenţă superior că eu mi l-am dat, eu nu mă uit la o bere dar nici el nu o vede, îi zic, mă dacă îţi dau una, auzi câinii în Giurgiu, dă-mi zice că vine Paştele e peste drum, şi n-am nici de ouă şi nici de vin, bine îi zic, dar până acum ce-ai făcut, n-am ţinut de mine, îmi zice, dar găsesc eu unul care să-mi dea o palmă, sau o să-l fac numai să mi-o dea, găsesc eu martori, dă-mi dumneta o palmă şi m-am asigurat de Paşte, fără zece milioane nu-l las. Martori găsesc şi nu numai unul, trei, patru, până dimineaţă te bag în puşcărie, nu numai în măta.
Pun rămăşag, treabă de două-trei săptămâni, era după Crăciun, nu avusese şi el ca oricare creştin, nici sărmăluţe, nici boşomete, nici ficătar, nici tobă, nici trandafiri făcuţi din ăia cu barda şi nici un pahar de vin, că eu îi dau când vine pe la mine un pahar, că-mi zice “bun ai vinul, rar îl dai”, eu îi spun cum se cuvine, “ţi-aş da şi mai des, dar astă toamnă unde ai fost când te-am chemat la cules”. Şi nu de alta, dar am grijă de el să n-o ia pe alte cărări că avea bunică-mea un vecin care venea zi de zi în fiecare dimineaţă, bună ziua zicea, lelilţă, l-am visat pe nenea, nenea fusese bărbatul bunicii mele, îi pomenesc şi eu astăzi în pomelnic, şi ea venea cu litra de ţuică. A doua zi ştia tot satul ce discutaseră amândoi şi avea şi ceva pe deasupra miliţianul din colţ.
Aştept ziua când am să primesc palma, că ce îţi doreşti o să se întâmple, numai să ştii să aştepţi vremea şi timpul potrivit. Şi timpul a venit. Într-o zi, era marţi trei ceasuri rele, Nicolae, prietenul meu, că de el este vorba, fiind la spart de lemne la un vecin, îi sare o ţandără după ureche, nu ţandăra aia ştiţi voi care, care ne sare la toţi cei înjuraţi de mamă, chestie cu olteanul, şi a început să curgă sânge de era înstare să cheme salvarea vecinul, dar până la urmă s-a oprit sângele şi Nicolae al meu din chiuit.
A doua zi vine la mine, mi-a arătat rana, vine Paştele îmi zice şi după amiază, în aceiaşi zi mare scandal, am auzit şi eu a patra zi după, duminica la noi în sat se adună oamenii la capul podului de pe Sohodol, unii îi zic Sodol, alţii Râul, că de o mie de ani nu ne potrivim cum să-l numim, dar el curge la vale fără să ţină cont de gurile căscate, mă rog, fiecare cu ale lui şi cu părerile lor.
Şi veni vorba despre Nicolae, eu tac că e prietenul meu, ştiu şi ceilalţi asta, de aia mă fierb în apă rece, ei ce face prietenul, îmi zice unul, ce să facă, îi zic, nu l-am văzut, să tot fie o săptămână, bine domnule, îmi zice, dumneta nu citeşti ziarele, nu te uiţi la televizor, eu zic, ziarele de scandal nu le citesc, să dea faliment, iar televiziunile astea care nu ne arată decât femei despelegoiate îmi strică imaginea despre femei.
Domnule, îmi zice, l-au bătut pe Nicolae, prietenul dumitale, mama şi tata şi fiul de l-au băgat în spital, nu ştiu dacă a venit dar e groasă la curul lor, tentativă de omor, ne-au făcut satul de ruşine, în satul nostru n-a mai fost crimă de când a scris Nicolae al Lupului de crima din Schit, o poveste ca toate poveştile “exploatând” două cruci mai vechi prăvălite peste un dâmb.
N-apuc să zic Domnule ziarele au părerile lor despre fapte, Nicolae trece pe uliţă fluierând cu mâinile în buzunar, o ţigare aruncând fumul din el.
Mi-am amintit ce-mi zicea odată, moşul Pintilie, aveam şaptesprezece ani, s-au bătut în Stârcu vreo trei, doi cu unul pe o femeie, moşul fiind unul din ei, l-au bătut mi-a spus până i-au scurs streşinile dar a doua zi s-au dus la el cu două merţe de grâu fiecare.
Deh, nu erau ziare şi nici televiziuni.
ION CĂPRUCIU

N.R. Această minunată povestire, ce păstrează izul gorjenesc în limbaj, face parte din viitoarea carte de proză a plinului de har Ion Căpruciu, poet, publicist şi prozator ce are în pregătire “Amintiri din Casa Amintirilor”, volumul doi
(Ion Predoşanu)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here