De la un bun început facem remarca că domnitorul Alex. I. Cuza se înscrie în galeria celor mai de seamă personalități ale neamului românesc, fiind și primul creator pământean al României moderne. Născut la 20 martie 1820 într-o familie de dregători moldoveni, viitorul ocârmuitor al Principatelor Unite, avea să dovedească din fragedă tinerețe o aplecare spre “patimile” pământului și poporului său, principalul motiv pentru care alături de alți tineri pașoptiști, cărturari și oameni politici ai vremii, înscriindu-se în Cercul Revoluționarilor români de la Paris, a militat necontenit pentru un stat unitar și independent care să cuprindă toate teritoriile locuite de români. De menționat că, simultan, Alex. I. Cuza a reușit să-și croiască în viață și o carieră profesională temeinică, cu studii făcute la Paris și în țară, la Academia Mihăileană.
Așadar, participă activ la Revoluția de 1848, între altele fiind coautorul și semnatarul Petiției – program cu cele 35 de articole și evident participând la Adunarea de la hotelul Petersburg din Iași, la 27 martie 1848, unde se cerea între altele regim democratic și măsuri economice și sociale urgente pentru propășirea țării. Numai că mișcarea revoluționară a fost înăbușită prin forța guvernului Sturza, fiind arestați mulți dintre fruntașii mișcării, printre ei și Alex. I. Cuza, cu mențiunea că viitorul brav domnitor a reușit să scape din arest și să treacă în Transilvania. Aici, alături de alți fruntași pașoptiști din Moldova și Țara Românească, a participat la Adunarea de la Blaj, din 3/15 mai 1848, acolo, unde din piepturile celor peste 40.000 de participanți avea să se strige “Noi vrem să ne unim cu țara”. În același timp, Cuza a ținut permanent legătura cu revoluționarii moldoveni refugiați la Brașov și Cernăuți, care sub influența programului Revoluției din Transilvania proclamat la Blaj, au radicalizat și ei obiectivele “pentru reformarea patriei”, între care emanciparea socială și națională și necesitatea Unirii Moldovei cu Valahia într- un singur stat independent, modern, unirea fiind definita ca fiind “Cheia de boltă fără care s-ar prăbuși întregul edificiu național”. Iar în acest sens, este bine să reamintim măcar o parte dintre revoluționarii acelor momente de referință națională și anume: Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu, Ștefan Golescu, C. Negri, M. Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Avram Iancu, Simion Bărnuțiu, Ioan Buteanu și mulți, mulți alții.
Din păcate, Revoluția de la 1848 din Țările Române a fost înfrântă prin intervenția militară brutală a marilor imperii de atunci – Otoman, Rus și Habsburgic, dar lupta românilor pentru emancipare socială și unitate națională va contina, mai mult decât atât, începea o etapă nouă, istorică, pentru Unire, înlesnită și de un context internațional favorabil, de care marii patrioți și unioniști români au știut să profite. Iar Alex. I. Cuza, în calitatea sa de pârcălab de Galați și ulterior de alte funcții publice importante, inclusiv de comandant al milițiilor din Moldova, a știut prea bine să le folosească pentru îndeplinirea marelui ideal national – Unirea Principatelor Române. Mai exact, după terminarea războiului Crimeii, prin Tratatul de pace de la Paris (1856) se lua în discuție și problema românească, considerată a fi una de interes european, inclusiv în dezbaterea Congresului principalelor puteri se punea problema unirii celor două principate. Însă nu dorim aici să ne referim la întreaga complexitate a problemelor, legate într-un fel sau altul de interesele marilor puteri, unele dintre ele vizând nemijlocit pretenții economice și teritoriale asupra teritoriilor românești, ci doar de ceea ce se hotăra la Paris privind soarta Principatelor Române, care în cele din urmă avea să o decidă poporul român în conformitate cu dorințele sale. Și au urmat să se împlinească până la urmă prin victoria unioniștilor din ambele Țări Române, care într-un final fericit a însemnat înfăptuirea Unirii. Fără îndoială că Alex. I. Cuza a avut aici o contribuție substanțială, deținând și calitatea de vicepreședinte al Adunării elective, unde cu diplomație și fermitate, alături de ceilalți fruntași unioniști, chiar peste capul Marilor Puteri, s-a hotărât că este dreptul Principatelor de a se uni într-un singur stat român neatârnat și modern. Altfel, marele istoric A. D. Xenopol critică dur textul Convenției de la Paris (aug.1858), exprimându-se tranșant că este ”un amestec hibrid și nefiresc de unire și despărțire, cu care se caută să fie împăcate interesele puterilor europene pe capul poporului român”. Altfel spus, până la urmă, a avut câștig de cauză înțelepciunea patrioților români, iar alegerea lui Alex. I. Cuza nu a fost întâmplătoare, întrucât acesta era un luptător cu o recunoaștere incontestabilă pentru Unire, dar în același timp și un bun cunoscător al problemelor administrative și sociale, legislative, judecătorești și militare din cele două țări românești. În plus, mai era cunoscut și pentru abilitatea și iscusința sa diplomatică, probate pe tot parcursul procesului unificării și recunoașterii Unirii pe plan internațional, când se forma un singur guvern, iar la deschiderea lucrărilor Parlamentului, la 24 ianuarie 1862, se scria pentru prima dată în actele oficiale ale țării – “România”, în loc de“ Principatele Unite”.
Așadar, ales de popor, în 5 ian. 1859 la Iași și în 24 la București, Alex. I. Cuza a fost prin excelență domnitorul Unirii, ocârmuind țara cât a putut de bine în slujba poporului său. El n-a stat trufaș pe tron, ci a coborat tot timpul jos, la talpa țării, în mijlocul oamenilor, ascultându-le necazurile și reparându-le suferințele. Sau, portretizându-i profilul de domnitor, putem să-l asemuim fără a greși că un om al dreptății, precum Vlad Țepeș, un luptător al independenței ca Ștefan cel Mare, al unității neamului ca Mihai Viteazul, dar și un mare reformator și gospodar – ca domnitorul iluminist Constantin Brâncoveanu. Alex. I. Cuza a înțeles mai bine decât oricare altul realitățile acelor vremuri și nevoile țării și de aceea n-a pregetat o clipă în a limpezi lucrurile pe timpul domniei sale, iar din înțelepciunea lui și cu ajutorul și povața celui mai de seamă colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, aveau să izvorască legi de mare importanță pentru stabilitatea și modernizarea statului român. Și e bine să amintim măcar câteva dintre ele, anume: secularizarea averilor mănăstirești și ale unor boieri oligarhi, împroprietărindu-i pe țărani (1864), introducerea învățământului primar obligatoriu și gratuit și înființarea universităților din Iași și București (1864), reorganizarea administrației publice și armatei, modernizarea sistemului juridic și sanitar, inspirându-se în privința Codului Civil și Codului Penal din codurile juridice napoleoniene, a luat măsuri urgente pentru a pune pe picioare, pe baze noi, economia, agricultura și comerțul, șamd. Dar nu i-a fost deloc ușor, având mereu opoziția îndârjită a oligarhilor și boierilor, care adeseori mergeau cu pâra la sultan, cerându-i sprijin, inclusiv militar pentru desfacerea Unirii. Printre ei și Constantin Șuțu, care în scrisoarea lui către Înalta Poartă, se milogea că: ”dacă prea puternicul împărat are milă de aceaste provinciiși nu voiește a le trăda unor tâlhari de drumul mare (!?), să se milostivească și să ne mântuiască de bici prin preabiruitoarele sale oștiri și să ne scape de lepra sanchilotismului, al cărui șefi sunt prințul și adjunctul său, primul ministru, visul dracului…”.
Numai că înțeleptul și curajosul domnitor Cuza, sau cum bine îl caracteriza M. Kogălniceanu a fi “omul unei întregi epoci”, avea să purceadă hotărât, dând lovitura de stat din 2 mai 1864, cu scopul declarat de a-și duce până la capăt legile și reformele sale, față de care ciocoimea se opunea total. Doar în acest fel a reușit să-și ducă la îndeplinire o bună parte din îndatoririle sale față de popor, convins de adevăr și dreptate față de acesta. Și zicea N. Iorga despre vrednicul nostru domnitor: ”…un domn care nu s-a născut din neam mare, dar care a întruchipat un fapt mare. Un fapt epocal pentru poporul și statul român: Unirea principatelor din 1859, cu tot șirul de reforme întăritoare. Un “domn cetățean” care a întruchipat și ceea ce numim consolidarea, eternizarea Unirii”. În plus, am mai sublinia noi că Unirea, realizată la 24 ian.1859 și crearea statului modern român au constituit pârghia de susținere a tuturor eforturilor spre realizarea Marii Uniri din 1918, când aveau să se alăture Patriei Mamă și celelalte provincii istorice – Basarabia, Bucovina și Transilvania. După cum personalitatea domnitorului Alex. I. Cuza a marcat în acele vremuri însăși politica externă a țării, prin abilitatea sa diplomatică reușind să obțină, dar și cu sprijinul lui Napoleon al III- lea recunoașterea de către puterile garante atât a dublei sale alegeri, cât și desăvârșirea unității politice și administrative a statului român. Iar ecoul faptelor sale mărețe avea să fie auzit rapid și în Transilvania, de unde printr-un memoriu primit de la Alex. Papiu Ilarian, marele cărturar i se adresa din străfundul sufletului cu: “O principe și domn al românilor! Fie, să vă stea întru ajutorul graiului românesc, ca să răzbunați cu înțelepciune moartea lui Mihai Viteazu și să fiți executorul fericit al planului celui mai mare domn și român ce a avut vreodată Dacia lui Traian”. De altfel, domnitorul Cuza nu și-a ascuns niciodată gândurile despre unitatea tuturor românilor, mărturisind bunăoară, cu ocazia proclamării independenței Italiei, în 1861, printr-o scrisoare, că: ”italienii sunt frații noștri mai mari, și și-au atins scopul înaintea noastră. Departe însă a-i pizmui, salutăm, deopotrivă, izbânda lor ca o chezășie și o nădejde pentru viitorul nostru”.
Așadar, în întreaga sa activitate, subordonată interesului național, Alex. I. Cuza a dovedit, fără niciun fel de îndoială, că avea un adevărat cult și simțire patriotică. Iar în acest sens avem încă o dovadă a românismului și patriotismului său, mai exact în momentul în care adresându-se oștirii la o festivitate militară solemnă că:”…Steagul este România. Acest pământ binecuvântat al patriei, stropit cu sângele străbunilor noștri și îmbelșugat cu sudoarea muncitorilor. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinții și unde se vor naște copiii noștri…Steagul e totdeauna trecutul, prezentul și viitorul țării, întreaga istorie a României,… sub cele trei culori de statalitate românească – roșu, galben și albastru”. Din păcate, acele vremuri destul de tulburi pentru țara noastră, nu i-au hărăzit domnitorului Cuza și rolul de a-i reuni pe toți românii în granițele lor strămoșești. Și în primul rând, aveau să-l doboare din domnie dușmanii, dinlăuntru și din afară, prin trădare și jocuri murdare, fiind cunoscută de acum “monstruoasa coaliție”, care era implicată direct în abdicarea ilustrului nostru ocârmuitor și implicit în aducerea unui principe străin pe tron, împotriva voinței poporului român. Nevoit să abdice, la 11 febr.1866, Cuza a părăsit totuși domnia cu demnitate și împăcat sufletește că în cei șapte ani de domnie și-a făcut datoria față de țară și poporul său. De altfel, Vasile Alecsandri avea să-i închine o poezie inspirată din inima și sufletul neamului românesc, exprimându-se: ”Frunză verde de migdale/ de la Milcov mai la vale/ mai la vale, mai la deal / pe ist mal și pe cel mal / s-a întins o horă mare/ iată și Cuza călare/ care strigă în gura mare: ”Trageți hora cu-nfocare/ din Carpați pân’la Mare”! După cum acelasi, Vasile Alecsandri, într-o odă adresată, domnitorului, spunea: ”Și veșnice mărețe fapte lăsat-ai României/ nălțând din părăsire antica-i demnitate/ prin magica Unire și sacra libertate”. Iar N. Iorga clama, la rândul său, că Alex. I. Cuza: ”…a întruchipat lupta de veacuri a săracului țăran român, veșnic obijduit și jignit peste marginile suferinței omenești…s-a bătut vitejește cu ciocoii, ca să facă împoprietărirea în numele poporului și în folosul țării”. Și cu amărăciune continuă ilustrul savant: ”Dar a doua zi, după împroprietărire, care a fost de fapt, sămânța cea mai bună pentru viitor, a căzut prin răzbunarea ciocoilor”. Sau altfel spus, partidele vremii l-au detronat în mod rușinos pe vrednicul de amintire – domnitor și om de stat, Alex. I. Cuza.
Suferind, frământat de gânduri și mâhnit de ceea ce avea să se întâmple “cu țara și neamul românesc, este obligat să plece în exil, dar mereu cu dorința de a reveni la sânul poporului său. Dar din păcate, guvernul de atunci și urmașul la tron, Carol I, se opuneau cu vehemență revenirii sale în România. Și-a fost nevoit să-și trăiască restul vieții în Franța și Germania, unde a și decedat în 3 mai 1873, la Heidelberg. A fost înmormântat la Biserica Domnească de la palatul Ruginoasa, pentru ca mult mai târziu, abia după al Doilea Război Mondial, osemintele să-i fie aduse și reînmormântate la Biserica Trei Ierarhi din Iași, unde își doarme somnul de veci. Iar ceea ce ar trebui să înțeleagă astăzi urmașii și urmașii urmașilor săi, că au sfânta datorie de a-i cunoaște și cinsti pe eroii neamului nostru românesc, Alex. I. Cuza reprezentând unul din simbolurile naționale, un “binefăcător părinte pentru țară” și un premergător de năzuințe și credințe pentru Unirea cea Mare, a tuturor grăitorilor de limbă străbună românească, într-o deplină identitate, integritate și demnitate națională. Așa să ne ajute, bunul Dumnezeu…
Prof. VASILE IROD
