Alexandru Ioan Cuza sau Alexandru Ioan I, născut la 20 martie / 1 aprilie 1820, la Bârlad, Moldova, a fost primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) şi a statului naţional România (1862-1866). În acest an, prin urmare, se împlinesc 200 de ani de la naşterea fondatorului României moderne.
A participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 în Moldova, apoi, după aceea, la acţiunea de pregătire a Unirii celor două Principate: Moldova şi Ţara Românească. La 5 ianuarie 1859 a fost ales domnul Moldovei, apoi pe 24 ianuarie 1859 şi al Ţării Româneşti.
Având sprijinul Puterilor Garante, în urma demersurilor sale, pentru recunoaşterea Unirii, se trece la desăvârşirea actului din 1859, printr-o serie de acte de guvernământ: contopirea adunărilor de la Iaşi şi Bucureşti, într-un parlament unic, numirea unui singur guvern şi fixarea Capitalei noului stat cu numele de România, la Bucureşti (ianuarie 1862).
Întâmpinând rezistenţa antiunioniştilor (boierimea, marea burghezie şi biserica) în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează un guvern în 1863, sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu. Prima reformă a fost secularizarea averilor mănăstireşti (1863). A fost dizolvată Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864), în acelaşi an, s-au supus aprobării poporului, prin plebiscite, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală. La 14 august 1864, a decretat legea rurală, una din cele mai importante, concepută de Mihail Kogălniceanu.
Reforma agrară a condus la desfiinţarea iobăgiei multiseculare. Importantă a fost şi Legea pentru obligativitatea învăţământului primar (1864). Se înfiinţează cele două universităţi: Universitatea din Iaşi (1860) şi Universitatea din Bucureşti (1864). La Bucureşti ia fiinţă şi Şcoala Naţională de Arte Frumoase, la conducerea căreia a fost desemnat Theodor Aman. Este inaugurată Şcoala de Medicină Veterinară. A fost elaborată şi o reformă fiscală. De asemenea, au fost elaborate codul civil şi codul penal. În aceeaşi perioadă, a fost organizată şi armata naţională, iar prin Ordinul de zi din 1 septembrie 1863, Alexandru Ioan Cuza a oficializat tricolorul ca stindard al României: ,,Drapelul este România, acest pământ binecuvântat al patriei udat cu sângele strămoşilor noştri. Drapelul este, în acelaşi timp, trecutul, prezentul şi viitorul, este istoria întreagă a României “ – afirma domnul Principatelor Unite. Reformele lui Cuza, în special reforma agrară şi cea electorală, i-au nemulţumit pe reprezentanţii boierimii conservatoare şi pe exponenţii aripei de dreapta a burgheziei, care, uniţi într-o coaliţie cunoscută în istorie cu denumirea de ,,monstruoasa coaliţie ” l-au obligat pe domnitor să abdice la 11 februarie 1866. Urmează anii exilului petrecuți la Paris, Viena, Wiesbaden. A încercat să vină în ţară, ca persoană privată, dar nu i s-a permis. Alexandru Ioan Cuza a încetat din viaţă la 15 mai 1873, la Hotelul Europa din Heidelberg (Germania) la numai 53 de ani. A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul Domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, în prezenţa a 30000 de ţărani, ca apoi, după cel de-al Doilea Război Mondial, osemintele sale să fie aduse la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
Istoria îl reţine ca pe un domnitor progresist, care a pus bazele României moderne, fiind unul dintre cei mai iubiţi şi preţuiţi conducători de stat.
Devenind subiect literar, a fost eternizat în literatura beletristică, folclorică şi cultă, de asemenea, în artele plastice. ,,Hora lui Cuza”, o producţie folclorică, transfigurează urmările reformelor sale: ,,Frunză verde de migdale,/ De la Milcov mai la vale,/ Mai la vale şi la deal,/ Pe ist mal şi pe cel mal,/ S-a întins o horă mare,/ Iată şi Cuza călare,/ Care strigă-n gura mare: -Trageţi hora cu-nfocare,/ Din Carpaţi până la mare!/ Cuza Vodă să trăiască,/ Oştile să le mărească,/ Pe ciocoi să-i umilească,/ Ţară mândră să croiască;/ Pe călugări să-i spăşească,/ Pe clăcaşi să-i dezrobească,/ Cu moşii să-i dăruiască. ”
Iată şi o prezentare alegorică ale celor două Principate Unite, sub domnia lui Alexandru Ioan I (Cuza- Vodă), într-o poezie creată tot de un autor anonim, ,,Moldova şi Muntenia“: ,,Ici în vale la fântână,/ Două fete spală lâna,/ Cuza le ţine de mână./ Ici în vale la pârâu,/ Două fete spală grâu,/ Cuza le ţine de brâu./ Ici în vale, mai-nainte,/Două fete spală linte,/ Cuza le spune cuvinte./ Ici în vale, sub Carpaţi,/ Două fete poartă danţ,/ Cuza le ţine de braţ./ Ici în vale, ici în ţară,/ Aste două fetişoare/ cu Cuza se cununară. ”
Trecând la literatura cultă, Grigore Alexandrescu, de ziua intrării lui Alexandru Ioan Cuza în Bucureşti, 1859, îi dedică o poezie ,,Mării Sale domnului Alexandru Ioan I”: ,,Timp dorit, zi de speranţe,/ Fiu al Ţărei, salutare!/ România învestită/ în veşminte de serbare,/ Îţi doreşte, îţi urează/ De mari fapte viaţă plină,/ Şi se-nclină stelei tale/ Ce străluce de lumină.”
Grigore Hagiu a scris un sonet cu titlul ,,Vodă-Cuza”, din care cităm: ,,Tăiat decât în marmură mai fin/ la capătu-ndelungatelor strădanii/ profil răsăritean de iacobin.”
Cu prilejul înmormântării lui Alexandru Ioan Cuza, 3/15 mai 1873, Vasile Alecsandri scrie poezia “ Cuza –Vodă” chiar la Ruginoasa, aşa cum indică poetul la finele acesteia. Elogiază călduros realizările progresiste ale demnitarului Cuza: Unirea, lupta pentru democraţie, sacra libertate şi legea rurală: ,,O, scump amic, domn mare, o! nume cu splendoare,/ Sădit pe miriade de libere ogoare!/ O clipă apărut-ai în plaiul veciniciei/ Şi vecinice mari fapte lăsat-ai României,/Nălţând din părăsire antica-i demnitate/ Prin magica Unire şi sacra Libertate! Acum te odihneşte gustând eterna pace/ În taina măiestoasă a morţii care tace,/ Lăsând o lume-ntreagă la tine să gândească/ Ş-a ta legendă, Cuza! Cu fală să rostească…!”
De menţionat că Vasile Alecsandri, după 11 februarie 1866, întrerupe corespondenţa pentru aproape 14 ani cu vechiul său prieten, Ion Ghica, pe care îl recomandase încrederii lui Cuza, cu toate acestea, avusese un rol principal în organizarea complotului ce a dus la detronare. Şi în proza românească, bravul domnitor este imortalizat. Să amintim de proza scurtă, o anecdotă, ,,Moş Ion Roată şi Vodă Cuza,” scrisă de Ion Creangă şi apărută în ,,Almanahul României June” (1885), apoi în ,,Convorbiri literare”. Domnitorul, aflat în trecere prin Adjud, este întâmpinat de o mulţime de ţărani, dar şi de Moş Ion Roată, fiind recunoscut imediat: ,,Prietenul meu din divanul ad-hoc!”. După ce îi sărută mâna, cu lacrimi în ochi , Moş Ion Roată se plânge domnitorului că boierul megieş îl persecută fără încetare, iar când i-a adresat o plângere, l-a făcut de ruşine în faţa slugilor, scuipându-l pe obraz. Aflând de acest lucru, Alexandru Ioan Cuza i-a dat două fişicuri de galbeni, apoi l-a sărutat pe ambii obraji, spunându-i: ,,Du-te şi spune sătenilor dumitale, Moş Ioane, că pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat Domnitorul ţării şi ţi-a şters ruşinea!” Ion Creangă a vrut să evidenţieze popularitatea de care se bucura domnitorul în rândul maselor.
Cu prilejul sărbătoririi semicentenarului Unirii celor două Principate, I.L. Caragiale dă publicităţii o scriere cu caracter memorialistic, pătrunsă de o puternică stare emoţională, ,,Peste 50 de ani”, publicată în ,,Universul”, din 18 mai 1909. Caragiale îsi aminteşte de o strălucită solemnitate prilejuită de vizita domnitorului, în 1861, la Şcoala Domnească din Ploieşti, pe când era elev. Emoțiile şcolarilor şi ale dascălului Basile Drăgoşescu atinseseră cotele paroxismului. Succinta cuvântare şi lecţia ţinută de Basile Drăgoşecsu, stăpânit de puternice emoții, au tresăltat auditoriul, astfel că toţi participanţii în frunte cu Vodă s-au ridicat în picioare, că ,,prea se ridicaseră sufletele”. Domnitorul, adresându-se dascălului, a zis: ,,Să trăieşti! Cu români ca tine n-am teamă!” Stăpânit de sentimentul ireversibilului, al trecerii vieţii, Caragiale consideră că nu mai are posibilitatea să mai retrăiască un asemenea moment, un asemenea entuziasm similar cu acela din timpul şcolarităţii de la Şcoala Domnească din Ploieşti, bucurându-se de vizita lui Vodă Cuza.
Mihail Sadoveanu dă publicităţii două scrieri în care îl imortalizează pe Domnitorul Unirii din 1859: ,,Cuza-Vodă ”, scrisă în 1910 şi ,,Legenda lui Cuza-Vodă ”.
În prima proză, scrisă la persoana I, naratorul aflat într-o sanie trasă de un cal, în drum spre munte, să-şi viziteze părinţii, chiar în ziua în care pretutindeni în ţară, se serba o jumătate de veac de la Unirea celor două Principate, ajunge odată cu noaptea în satul Dumbrăveni. Întrebând un sătean unde locuieşte preotul sau învăţătorul, cu gând de găzduire, cel întrebat, Dumitru Vamanu, se oferă să-l găzduiască acasă la el. Ajuns în gospodăruia acestuia, îi face cunoştinţă cu soţia şi cu socrul său, Moş Grigore, după care îl ospătează. Moşneagul îi istoriseşte celui găzduit despre circumstanţele în care l-a văzut pe Cuza-Vodă de două ori, spunându-i: ,,Apoi da, Cuza-Vodă ne-a făcut nouă dreptate şi ne-a dat pământ”.
La prima întâlnire, Cuza-Vodă, aflat într-o trăsură cu doi cai, travestit în negustor şi îmbrăcat ,,în straie de şiac călugăresc”, îl întreabă pe Moş Grigore cum o duce cu boierul sau cu vornicul. Acesta se plânge de cele îndurate de pe urma vornicului care i-a cerut să plătească de două ori birul. Când,” negustorul” îl vede pe vornic şi îi reproşează că percepe de la ţărani câte două biruri, acesta îi răspunde: ,,Doar ştiu că nu eşti ispravnicul ori Vodă…!” ,,Ba-s Vodă”, răspunde negustorul.
Aflând că un tren, în care se afla coşciugul lui Alexandru Ioan Cuza, avea să treacă de la Burdujeni la Ruginoasa, Moş Grigore merge în gara de la Liteni, unde era lume de pe lume, ca să-l întâmpine pe Domnitor așezat în sicriu, într-un vagon deschis. Mii şi mii de ţărani, bătrâni, femei şi copii, veniţi de la depărtare îl aşteptau în genunchi şi plângând. Trenul a oprit, iar norodul şi-a luat rămas bun de la cel care i-a făcut dreptate.
Pe moş Grigore, urcat şi el în vagon, ,,l-a pălit aşa o jale pentru părintele nostru”, începând să plângă.
În ,,Legenda lui Cuza-Vodă”, Mihail Sadoveanu povesteşte cum Alexandru Ioan Cuza, deghizat într-un drumeţ sărman, a întâlnit un gospodar nevoiaş şi intrând în vorbă cu el, află cât de mult îl asupreşte vornicul. Îndată ce-l întâlneşte pe vornic, ,,străinul”, îi cere socoteală pentru nelegiuirile sale, dar acesta, ,,colţos, îşi umflă guşa şi-l ia din scurt pe”, ,,venetic”. Atunci Vodă ,,îşi ia cuşma de pe cap, îşi desface pieptul şi nemernicul duşman al sărmanului se rostogoleşte în tină ca un vierme”. Căpătând o aureolă legendară, se zice că Vodă-Cuza ,,totdeauna umblă prefăcut şi schimbat, cercetând strâmbătaţile”, pentru a lua măsurile necesare.
Domnitorul norodului a fost eternizat şi în artele plastice. i s-au ridicat statui la Iaşi, în Piaţa Unirii, în Bârlad, unde s-a născut, la Craiova, în Germania, la Heidelberg, la Ruginoasa şi în alte locuri. Imaginea lui Alexandru Ioan Cuza apare şi pe mărci poştale, pe monede sau în litografii. Cu doi ani în urmă, 2018, la inițiativa președintelui Academiei și a domnilor academicieni, Răzvan Teodorescu și Eugen Simion, domnitorului Alexandru Ioan Cuza i-a fost atribuit Titlul de academician post-mortem al Academiei Române. Alexandru Ioan Cuza a fost una dintre marile personalități ale istoriei, un model de om politic și bărbat de stat pentru toate timpurile.
Referindu-se la Domnitorul Principatelor Unite, cu ocazia centenarului naşterii (1920), Nicolae Iorga, afirma că” a întrupat lupta de veacuri a săracului ţăran, veşnic obijduit şi jignit, peste marginile suferinţei omeneşti”. ,,Erou şi mucenic” al neamului a rămas pentru poporul nostru nu idolul de o clipă, ci neuitatul părinte şi binefăcător!”
Constantin E. Ungureanu
