14 – Migdalul – 1
Am inclus migdalul în rândul arbuștilor fructiferi datorită rarității lui în zona noastră, dar și pentru că aici află condiții bune de cultură mai peste tot în județ, este o cultură ușor de realizat și exploatat, rentabilă economic însă și foarte valoroasă din punct de vedere alimentar și farmaceutic.
1 – Importanța culturii
Migdalul – Amygdalus communis – face parte din familia botanică Rosaceae (Prunaceae) și este originar din Asia Mică – Iran, Siria – sau nordul Africii de unde se pare că a fost adus în Europa de către greci, mai întâi în Peninsula Italică, Peninsula Iberică de unde s-a extins în Franța, Peninsula Balcanică și apoi în America de Nord – California – care acum este cea mai mare furnizoare de migdale (semințele din sâmburele de migdal dulce). Ca plantă cultivată migdalul este cunoscut în zonele de origine de peste 3.000 de ani. În ultimii 10 ani producția mondială de migdale a crescut cu 25 %, la 1.020.000 t, susținută în principal de SUA – 273.000 to, Spania – 243.000 t, Italia – 174.000 t, Grecia – 48.000 t, Portugalia – 62.000 t, Iran – 47.000 t, Pakistan – 23.000 t, Turcia – 30.000 t, Tunisia – 30.000 t și Maroc – 38.000 t, dar foarte departe de cererea pieței mondiale. Ulterior această cultură s-a extins și în zone mai nordice, cu climat continental ca Bulgaria (zona Pomorie), Crimeea de Nord, Moldova și România (Banat, Oltenia, Muntenia și Dobrogea). În România și Moldova arealul de răspândire a culturii de migdal se suprapune practic peste cel al viței de vie. Precizez că 1 ha de migdal bine exploatat poate aduce un venit anual de peste 8.500 euro. La noi probabil migdalul a fost introdus de coloniștii greci în cetățile de pe malul Pontului Euxin, actuala Mare Neagră, iar apoi de către cotropitorii romani după cucerirea Daciei. Prima mențiune documentară o face Paul de Aleppo la 1650 în însemnările sale de călătorie în care afirmă că migdalul și prunul erau foarte prosperi, mai ales la curtea domnitorului Vasile Lupu, iar primul agronom român care descrie cultura castanului comestibil și migdalului a fost Ion Ionescu de la Brad care în lucrarea “Agricultura din județul Putna” afirmă că la 1868 un cultivator a fost premiat “pentru cultura migdalului și pentru îmbunătățirea fructelor prin altoire”. El se cultiva mai ales prin vii, pe alei, margini de drumuri sau ca pomi izolați și mai rar în plantații comerciale. După crearea primei pepiniere de stat, la Pietroasele în județul Buzău în anul 1896, au fost introduse în cultură și soiuri franțuzești altoite ca Dame, Princesse, Sultan și care au produs un adevărat boom în această cultură. Ulterior interesul pentru migdal a scăzut, în mod total nejustificat, până prin 1956 când ing. Nica Stelian aduce de la Grădina Botanică din Ialta – Crimeea mai multe soiuri valoroase ce au stat la baza diversificării sortimentului de migdal cultivat în România și a ameliorării acestuia. În perioada 1960 – 1990 au fost înființate culturi comparative și parcele de producție la Stațiunile de Cercetare Pomicolă Mehedinți, Oradea, Craiova, Mărculești, Constanța și altele. După “revoluția din decembrie 1989” scade brusc interesul pentru această cultură astfel că acum se apreciază că însumând toate microparcelele pe care se mai cultivă migdal în țară abia se ajunge la 180 – 200 ha !!!. Din punct de vedere taxonomic (clasificare botanică) unii botaniști îl consideră ca fiind un gen de sine stătător – Amygdalus – iar alții cred că face parte din genul Prunus alături de piersic, prun, cireș, corcoduș etc. Oricare ar fi denumirea genului sunt vreo 25 de specii, iar în cadrul aceleiași specii sunt soiuri cu miezul dulce (comestibile) și soiuri cu miezul amar (necomestibile) care conțin mult acid cianhidric și se folosesc numai în industria farmaceutică.
Noi vom vorbi doar despre Amygdalus communis – migdalul comun, obișnuit – cu varietățile tipice – cu coaja tare, fragilis – cu coaja slabă și spontaneea – numit și migdalul sălbatic. Fiecare varietate are forme cu miezul dulce – forma dulcis și forme cu miezul amar – forma amara. Pe cât este de complicată sistematizarea botanică a acestei plante pe atât de valoroasă este utilitatea ei. De la migdal se utilizează lemnul tulpinilor și ramurilor, care este dur, de culoare roșcată și la șlefuire capătă un puternic luciu, pentru obiecte de artă sau de mobilier de interior; endocarpul (coaja sâmburilor) se folosește la fabricarea cărbunelui activ, medicinal; frunzele, florile și fructele la prepararea diferitelor produse farmaceutice extrem de binefăcătoare. Migdalele, miezul dulce, se folosesc și direct în alimentație, iar cele amare doar în industria farmaceutică. Astfel pe lângă artă și industrie chimico-farmaceutică diversele părți ale plantei de migdal se folosesc ca ceaiuri, decocturi, cataplasme, uleiuri, lapte de migdal, săpunuri etc pentru combaterea asteniei fizice și intelectuale, de către femeile însărcinate sau în alăptare, la combaterea infecțiilor și spasmelor gâtului, a infecțiilor și spasmelor căilor respiratorii, a infecțiilor și colicilor căilor uro-genitale, a nefritelor, la combaterea infecțiilor și inflamațiilor gastro-intestinale, a ulcerului gastric sau a gastritelor hiperacide, a litiazei urinare sau a demineralizării. Se mai folosesc în caz de convalescență, creștere, constipație și putrefacție intestinale, în dermatoze, erizipel, arsuri și crăpături ale pielii, ten uscat și cu pistrui, dureri ale urechilor și la eliminarea calculilor urinari. Unele preparate au efect: laxativ, vermifug, energizant, diuretic, antiseptic intestinal, antitranspirant, puternic deodorant și cu miros plăcut, în nevralgii reumatismale, migrene, în combaterea exemelor ușoare, a colicilor hepatici, a febrei, în calmarea tusei, a afecțiunilor pulmonare, a iritațiilor tubului digestiv, a arsurilor gastrice, la reechilibrarea sistemului nervos. Unele preparate pot preveni dezvoltarea celulelor canceroase, altele pot induce sentimentul de sațietate ajutând în dietele de slăbire, reduc nivelul de colesterol dăunător, ameliorează memoria bolnavilor de Alzheimer sau contribuie la prevenirea osteoporozei. Ca fructe pentru consum proaspăt migdalele sunt superioare nucilor, nu se alterează la păstrare. Ele au în medie următoarea compoziție chimică, la 100 gr fructe de consum: proteine – 15-18 gr, grăsimi 35 – 54 gr (din care mult acid gras omega 3), glucide – 7 gr, celuloză – 2,8 gr, cenușă – 3,5 gr și putere energetică de 655 kcal. Mai conțin vitaminele A – 20 mgr, B1 – 0,2 mgr, B2 – 0,6 mgr, C – 1 mgr, E ș a, precum și Potasiu – 835 mgr, Calciu – 250 mgr, Fosfor – 455 mgr, Fier – 4,1 mgr sau Sulf, Magneziu, Zinc șamd. Consumul exagerat de migdale (mai mult de 20 sâmburi / zi) poate fi dăunător, dar cel ponderat este foarte benefic.
Precizăm că se consumă direct sau în preparate alimentare numai migdalele dulci, iar cele amare numai în industria farmaceutică datorită conținutului ridicat de acid cianhidric al lor.
Dacă toate astea fi-vor respectate…
Ing. Ion Velici
