Ca instrument de dezinformare pentru inducerea în eroare a maselor, manipularea nu este folosită doar în timpurile în care trăim. E drept că ea s-a perfecționat de-a lungul timpului astfel că în prezent manipulatorii se folosesc de mijloacele tehnice pe care le au la îndemână, un exemplu evident fiind televiziunea, dar în subsidiar se servesc și de cele mai sofisticare descoperiri ale științei și tehnicii mondiale. Originile ei vin din vremurile străvechi, își are rădăcinile chiar din antichitate fiind folosită de marile imperii pentru a supune mai ușor popoarele din jur iar de unii lideri pentru a se face ascultați, creându-și o aură de zei, cum procedau faraonii Egiptului, apoi împărații romani și alți suverani din vechime. Apropiindu-ne de vremurile moderne arma manipulării a fost folosită pentru a justifica stăpânirea unor teritorii care nu le aparțineau, schimbarea imaginii cu privire la originea unor popoare sau personalități, în paralel cu denigrarea eroilor altor națiuni pentru a le subestima meritele și a le aduce astfel la tăcere, ca acele popoare să nu-și mai revendice unele drepturi sau rolul și locul pe care l-au jucat de-a lungul istoriei europene. Aș puncta doar câteva din aceste dezgustătoare acțiuni de dezinformare care afectează și azi poporul român:
1. Distorsionarea adevărului cu privire la continuitatea poporului nostru pe aceste meleaguri.
Pornind de la o frază preluată eronat din o scriere mai veche, Rufius Festus care a scris toată viața din biblioteca în care lucra a consemnat în lucrarea lui „Scurtă istorie a poporului roman”: „Deoarece toată Ilyria și Moesia erau devastate, și nu mai spera să o mai poată păstra, el (Aurelian) a golit provincia Dacia, pe care o crease Traian dincolo de Dunăre. Romanii pe care i-a scos de pe ogoarele și din orașele Daciei i-a așezat în partea de mijloc a Moesiei. Și astfel provincia Dacia este acum în dreapta Dunării, pe când înainte fusese în stânga ei.” Manipulatorii au preluat aceste cuvinte și au dat dimensiuni neimaginabile retragerii romanilor din Dacia, făcând să pară „credibilă” afirmația lui Rufius Festus. Prin o inoculare susținută a acestei teorii aberante transpusă în texte credibile în diverse lucrări istorice ei au reușit să convingă că așa s-au petrecut lucrurile cu toate că Rufius Festus a trăit la mai bine de un veac după retragerea aureliană și nu numai că nu a fost contemporan evenimentelor, dar nu a vizitat niciodată Dacia. Orice om lucid care ar analiza corect lucrurile ar putea înțelege că este o inepție să afirmi că pe romani îi interesa atât de mult de daci încât să fi trimis trupe să-i adune din toate satele răsfirate pe o întindere atât de mare. De altfel în Dacia romanii aveau o singură legiune care număra 5600 de oșteni ce formau 10 cohorte împărțite în centurii conduse de centurioni. Ei își duceau traiul în castrele romane zidite de regulă la hotare pentru a păzi din Dacia Imperiul Roman. Primind poruncă de la împărat s-au retras cât au putut de repede. Dacă a fost vorba de o populație care i-a urmat aceia au fost romanii care s-au stabilit în Dacia având funcții administrative sau militari lăsați la vatră, și care au fost împroprietăriți. Aceștia trăiau mai ales în orașe, îndeosebi în Sarmisegetuza construită de Traian. Dacă la plecare centuriile care apărau capitala și alte mari orașe ridicate de romani în Dacia au luat cu ei o parte din populația urbană satele au rămas locuite mai departe, dacii nu aveau nici un motiv să-și urmeze stăpânii pe care îi urau și cu care s-au luptat fără încetare pentru a-și redobândi libertatea, fiind ajutați de dacii liberi, în special de carpi și costoboci. Dar manipularea și-a atins scopul, sunt și azi mulți care susțin această ipoteză de-a dreptul aberantă. Prin acțiunile lor urmăresc să ne desprindă de obârșia pe care o avem. Susținând că Aurelian a luat toată populația peste Dunăre manipulatorii ar vrea să dovedească că la venire ungurii au găsit un pământ gol pe care l-au luat în stăpânire fără a întâlni vreo împotrivire, iar noi românii am apărut în urma lor, pesemne de undeva din neant, pentru că nu sunt nici un fel de urme care să ateste o migrație de populație de gintă latină. Din contra sunt nenumărate scrieri ulterioare ale unor istorici sau clerici din țările europene care consimt că pământurile de la nord de Dunăre erau locuite de urmași ai dacilor, mulți dintre istorici medievali folosesc chiar termenul de daci.
2.Preluarea eronată a teoriei privind originea latină a poporului român de către revoluționarii pașoptiști animați de dorința de libertate și refacerea unității naționale.
Pornind de la un ideal sacru, acești titani care au pus bazele statului național român în loc să susțină cu argumente solide că latinitatea se trage din Dacia și nicidecum din Roma, pentru a-și apropia Franța și celelalte popoare latine la cauza pentru care luptau, au ales să se plece în fața Romei și să accepte că ne tragem cu toții de la Râm. E greu de înțeles cum se putea impune limba latină ca limbă vorbită în doar 150 de ani când după tot atâția ani de ocupație austriacă românii din nordul Moldovei continuau să vorbească în limba lor străveche cu toate restricțiile care li s-au impus. Mai greu de înțeles este cum ar fi putut fi preluată limba latină de dacii liberi, dușmani înverșunați ai romanilor, mai ales carpii și costobocii care nu s-au aflat sub ocupație romană. Să nu uităm că centuriile romane trăiau în castrele lor fără să aibă un contact direct cu populația dacică iar administrația aflată mai ales în orașe nu avea puterea să-și impună limba lor dacilor care trăiau pe tot cuprinsul țării. Cât privește noii colonizați, aceștia proveneau din diferite provincii și, odată ce s-au lăsat la vatră, cei mai mulți preferau să vorbească în limba lor, unii poate au ales chiar limba dacă pentru a se înțelege cu băștinașii. Iar acum pe tot cuprinsul României, ba chiar și dincolo de hotare, vorbim cu toții aceeași limbă, o unitate lingvistică pe care puține țări europene o cunosc.
3.Pretenția nejustificată de a-și spune bucovineni a unor persoane care trăiesc în nordul Moldovei, și mai ales de a se considera superiori românilor din celelalte regiuni ale țării.
Acestor oameni care se socotesc creștini aș vrea să le amintesc faptul că această atitudine este total necreștină, ea nu respectă smerenia și legea dragostei pe care ni le cere Hristos, ba mai degrabă se aliază conceptelor unei superiorități nejustificate, ceea ce nu este firesc. În al doilea rând denumirea de Bucovina nu este de origine română, ea fiind inventată de ocupanții austrieci atunci când au rupt nordul Moldovei și l-au acaparat fără nici un drept. Traducându-se prin Țara Fagilor, numele este de sorginte austriacă iar după ce au invadat nordul Moldovei austriecii s-au dedat la atrocități chiar mai cumplite decât păgânii, au închis cea mai mare parte din mănăstiri, au intenționat să interzică credința noastră ortodoxă, au adus coloniști austrieci care au supt fără milă bogățiile țării, au tăiat pădurile cum fac și acum, la un moment dat provincia fiind locuită în proporție de 40 % de austrieci. Aș dori să le amintesc celor care se consideră superiori spunându-și bucovineni că acest lucru nu se datorează austriecilor, ci tot marilor noștri voievozi care, având capitala Moldovei la Suceava și apoi la Iași, au construit mai mult în nordul Moldovei și au creat condiții de dezvoltare a regiunii, sudul fiind mai expus invaziilor tătarilor și turcilor. De altfel și Dimitrie Cantemir, care a scris „Descrierea Moldovei” cu un veac înaintea ocupației austriece, a susținut că Ținutul de Sus al Moldovei este mai dezvoltat decât Ținutul de Jos, care era mai expus jafurilor tătarilor care veneau de peste Nistru. În timp ce oamenii din Ținutul de Jos erau mai predispuși la mânuirea armelor, cei din Ținutul de Sus erau mai așezați, fiind învățați „să-și câștige pâinea din sudoarea frunții și în liniște…, se pricep mai puțin în ale războiului și nici nu sunt prea deprinși cu armele; mai degrabă își mănâncă pâinea în sudoarea frunții și în liniște. Sunt înverșunați aproape până la eres în credința lor, furtișagurile nu se săvârșesc decât în mică măsură sau deloc la ei, totdeauna s-au arătat cu credință către domn, iar dacă s-au iscat și unele tulburări printre ei, acestea au fost stârnite numai de boierii din Țara de Jos. În treburile țării sunt mai vrednici decât ceilalți; treburile casei le fac cel mai bine; poruncile primite le împlinesc cu cea mai mare râvnă, iar oaspeții îi primesc mult mai bine decât cei din Ținutul de Jos.” Cam în asta constă așa zisa „superioritate” cu care se laudă unii, ea nu diferă de ce ne scrie eruditul deschizător de drumuri Dimitrie Cantemir, și nicidecum nu se datorează ocupației austriece, care a fost cruntă. Și atunci cum să punem pe seama austriecilor unele deosebiri firești între locuitorii din Ținutul de Sus – cu mult mai întins decât ceea ce austriecii au numit impropriu Bucovina – și cei din Ținutul de Jos, dar acestea nu ar trebui să ne dezbine, cu toții vorbim aceeași limbă și avem aceeași credință. Mai degrabă aș spune că unele diferențe de dezvoltare economică a unor județe se datorează proastei guvernări care nu asigură măsuri menite să conducă la un echilibru între toate regiunile țării, cum ar fi firesc.
4. Terfelirea intenționată a unor personalități a neamului urmărind subestimarea rolului avut de aceștia în trecutul nostru istoric și chiar al Europei, ca în felul acesta să atragă disprețul altor nații, inoculându-le convingerea că am fi un popor de opincari și de sărăntoci. Cei mai vizați eroi ai neamului de manipulările denigratoare ale celor interesați sunt Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Horia Cloșca și Crișan, dar și mulți alții.
Astfel, Marelui Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt îi impută faptul că a avut nenumărate amante, ba chiar a fost afemeiat, concept din păcate acceptat și de mulți dintre ai noștri pentru că o imagine proastă prinde mai bine decât una bună. Sunt nenumărați români pe care dacă îi întrebi ce bătălii a dat Voievodul sau ce biserici și mănăstiri a ctitorit dau din umeri și nu știu să răspundă, în schimb când aduci vorba despre el cei mai mulți prind a zâmbi și fac referiri la viața lui amoroasă. Cât de ușor se poate mânji imaginea unui om cunoscut pentru credința lui nestrămutată, credință căreia și-a dedicat viața și a pus-o mai presus decât familia și chiar propria persoană. Se știe că Voievodul a avut trei soții, două din ele au murit din cauza condițiilor vitregi ale vremii (Elena de Kiev la naștere în timp ce soțul ei apăra Moldova de ungurii care au invadat țara), iar din cei opt copii doar doi i-au supraviețuit. Ce soț și tată și-ar fi păstrat credința după atâta durere și încercări la care i-a fost pusă? Iar cât privește relațiile extraconjugale nici un document din vechime nu atestă acest lucru, deși dacă ar fi fost adevărat cronicarul Grigore Ureche ar fi redat în cronica lui, la fel cum a scris despre Ștefan că era repede vărsătoriu de sânge nevinovat, o altă minciună pusă în scris, motivat de faptul că Voievodul a pedepsit și un bunic al cronicarului care se afla printre cei care l-au trădat la Baia. În afară de Maria Rareș nu se cunoaște altă relație extraconjugală a lui Ștefan cel Mare, și atunci e greu de înțeles pe ce se bazează calomniile josnice care i se aduc. Scopul lor este evident, să-l defăimeze pe voievod și să-i minimalizeze marile fapte de glorie puse în slujba creștinătății și a poporului din care a făcut parte.
(Va urma)
Andrei Breabăn, scriitor și jurnalist
