Aceste rostiri-ou ale Marianei Popeangă-Cornoiu

467

Există două tipuri de poeţi. Unii abordează poezia centrifug, de pildă postmoderniştii. Alţii o abordează centripet, adică transmodernist.Cei dintâi parcurg drumul dinspre centru spre margine, mereu ţintind extinderea zonei, a teritoriului, imaginarului, ficţiunii/ dicţiunii.Ei sunt experimentalişti, explorează noi ţinuturi geografice, călătoresc spre alte tărâmuri întru cunoaşterea exteriorităţii, a lumii exoterice, a periferiei, a futilului, derizoriului, profanului istoric, relativismului, deconstruirii, comunicării de suprafaţă, superficialităţii în receptare etc.Mariana Popeangă- Cornoiu face parte din categoria a doua: a celor care parcurg drumul înapoi spre centrul sacru, fundamental, ezoteric, al unei interiorităţi arzânde, dar eterne, stabile, esenţiale, reductive la „alfabetul vieţii”.Astfel „trecătoarele tristeţi/ consoane-n alfabetul unei vieţi”, dar „iubirile tinereţii/ vocale-n alfabetul vieţii.”
Dar tristeţea absolută, cea a tăcerii din timpul veşnic al nemuririi în natură, e metafizică, iar metafizica e precursoarea poeziei, luând forma meditaţiei: „De câte ori străbat veşnicia cuvintelor/ îmi zâmbeşte lumina adâncind câte-un dor”.
În 2007, la Editura Măiastra, chiar i-a apărut Marianei Popeangă-Cornoiu un volumaş de bibliofil intitulat „Esenţe” şi care ilustrează postminimalismul contemporan românesc, în sensul că poeta restrânge întregul poem la o implozivă definiţie aproape punctiformă.
E a întoarce lirismul gorjean la originea facerii sale, ca de acolo să-şi dezvolte o nouă cale. Astfel aceste definiţii, distihuri, catrene aruncă, precum Constantin Brâncuşi, materialul lingvistic inutil, fastidios, diluat al rostirilor nucleontice.
Aceste rostiri-ou şi rostuiri urmează a fi încălzite de sufletele care-şi vor regăsi starea primordială, dar şi emoţia şi ardenţa deveninţei pe traseul existenţei datorită cărora vor ecloza un nou stil, un nou model, o nouă structură (fie ea arhetipală, anarhetipală ori eschatipală); prin urmare roua: „lacrimile stelelor”; fântâna: „ochiul pământului”; izvor: „glasul pământului”; nufăr: „sublimul mâlului”; lebăda: „graţia lacului”; stele: „florile nopţilor”; minute: „frunzele timpului”; vis: „floarea gândului”; portretul mamei: „icoana devoţiunii”; bătrânii: „rădăcinile lumii”; grâu: „darul străbunilor”; fân: „iarba condamnată la moarte pentru păcat că spre înălţimi a aspirat”; ideal: „flacăra vieţii”; moarte: „vamă dată pământului”; lacrima: „durere lichidă”; tristeţe: „adormirea sângelui cu fiecare clipă”; lac: „oglinda cerului”; ritmul inimii: „ropotul clipelor”; ochii: „supapele cunoaşterii”; viaţă: „edulcorare din partea morţii”; fluturi: „pajii primăverii”; florile: „metaforele livezilor”; macii: „dorul străbunilor”; vântul: „oftatul pădurii”; fulgii de zăpadă: „vise de îngeri”; pietre: „tăceri solide” sau „amintiri uitate”; în fine poezie: „explanada sufletului”; viaţă: „şcoală în care se învaţă a muri/ pregătindu-te în fiecare zi” (distihul e o replică la versul eminescian: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” – n.m.); moarte: „călătorie prin pădurea de mesteceni/ învăluită în ceaţă,/ drumul spre ea a durat o viaţă.”.
„Esenţele” Marianei Popeangă-Cornoiu sunt transpuse într-o cristalină limbă franceză cu muzicalităţi simboliste şi purităţi valéryene.
Recent, Mircea Petean i-a scos la Editura Limes (a sa – n.m.) o antologie-efigie inublabilă, poetei columniste, deja consacrată şi în noul context al Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu, intitulată „Ascultând cum creşte iarba”.
Cu voia prietenului meu, laureat al A.N.P.C.C.P. „S.L.B.”, voi reproduce şi „portretul său”, vai, in memoriam.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here