Accente polikratice – Magia comunicării – 1. Explorarea structurii şi înţelesului limbajului – un comentariu de Ion Popescu-Brădiceni pe înţelesul tuturor –

209
Signature --- Image by © Royalty-Free/Corbis

Inaugurez azi o nouă rubrică de ziar, în care intenţionez să mă adresez tuturor cititorilor, de orice vârstă. E oare nevoie a ne ţine aproape, noi, jurnaliştii, pe aceşti lectori cotidieni şi permanenţi abonaţi la un ziar ori cumpărători întâmplători ai lui?
„Gorjeanul” e un ziar, cotidian, special. Are o tradiţie splendidă, datând din interbelic căruia Jean Bărbulescu i-a dat fiinţă şi strălucire, la un moment dat fiindu-i colaborator însuşi Tudor Arghezi. „Gorjanul” acela s-a axat pe dimensiunea – una fundamentală – a comunicării cu oamenii fie ei simpli consumatori de informaţie ori intelectuali de marcă, din România şi din Europa.
Căci ştiinţele comunicării sunt definitori oricărei manifestări umaniste. Şi îşi îndeplinesc rolul creării / creaţiei de sens. Prezenţa unui subiect în lume cunoaşte sensul, care îi e dat doar intelectului capabil de cercetare, eventual ştiinţifică. Lucrurile lumii dobândesc existenţă şi sens pe măsură ce sunt cunoscute şi intră în câmpul lumii.
Am probat mereu, ca lector universitar la Facultatea de Ştiinţe Medicale şi Comportamentale a Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu, ideea continuării aceluiaşi tip de discurs ostensiv, eventual fie şi în accepţiunea lui Umberto Eco, pentru care orice experienţă se ostentează, iar forma pe care o adoptă vorbeşte în numele ei.
În virtutea acestei forme, adoptată încă din antichitate, le-am găsit figurilor retorice / transretorice (adică poetice) utilitatea, iar ca scriitor – pentru că pe lângă calitatea academică de doctor în filologie o am şi pe aceea de scriitor – ce-i drept nemembru al U.S.R., din cauza neiubirii ce mi-o poartă conducerea filialei din Craiova – am reinventat practic atât cât mi-a permis condiţia umilă şi în totală neconcordanţă cu opera mea pedagogică şi metodidactică, din habar n-am ce motive, din cadru structurilor U.C.B. (şi e dreptul meu să spun lucrurilor pe nume la o adică – n.m., I.P.B.) aceste instrumente ale întrebuinţării comune numite ştiinţele comunicării. Sigur că e nevoie ca valoarea acestor contribuţii proprii să aibă parte de o evaluare competentă a unor specialişti veritabili şi incoruptibili.
Coordonata unei asemenea discipline este înţelegerea. Înţelegerea în contextul comunicării e o componentă socială. Mi-am centrat demersul universitar pe trecerea de la subiectul psihologic la subiectul social, aprehendat istoric şi concret.
Ştim aşadar că individul ajunge la conştiinţa de sine prin confruntarea cu ceilalţi, prin jocul de interacţiuni cu familia, şcoala, cultura, grupul din care face parte, cu alte cuvinte, prin comunicare fiinţa umană fiind fundamental comunicantă (adică dialogistică în viziunea lui Mihail Bahtin). „Dialogistica se referă la caracteristicile esenţiale ale cogniţiei şi comunicării umane, în timp ce dialogismul reprezintă o epistemologie a ştiinţelor umane şi sociale”. Printre acestea: ştiinţele comunicării.
Un principiu fundamental arată că forma enunţării nu exprimă gândirea autonomă a subiectului, întrucât constituie o adaptare impusă de circumstanţe exterioare kairotice ori duşmănoase, potrivnice, din pură răutate ori invidie (ne)colegială. Cu alte cuvinte când eşti provocat din te miri ce motivaţii puerile (ori mai rău dintr-o nepricepere crasă), nu poţi decât să reacţionezi transpersonal (adică prin a te autoapăra instinctiv, raţional şi chiar iraţional), eventual, revendicându-ţi libertatea convorbirii directe, contraatacând dur, reclamând la instanţe superioare, încercând să ajuţi adevărul să iasă la lumină cu o benefică îndârjire.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here