Gorjul de azi s-a umplut, vai, cu o serie de poeţi căzniţi, mimetici, în genere complet paraleli cu… arta poeziei, cu himerele ei narcisiace ori orfice, cu orizonturile ei şterse de orice şansă la eveniment şi excelenţă auctorială.
Odată „clasicizată”, azi, ca Şcoala de Literatură de la Târgu-Jiu, de către subsemnatul Ion Popescu-Brădiceni (e vorba de generaţia autentic columnistă, ci nu de cea impropriu autodeclarată mai recent aşa de către nişte „neicanimeni”), gruparea de scriitori strânşi în jurul unei idei majore de magistrul Titu Rădoi o vreme (ah, parcă s-ar fi întâmplat într-un «illo tempore» alveolar, insular, antropocentric şi holocentric, cu aburi de athanor alchimistologic şi hipnomisteriosofic – n.m., I.P.B.) cât o epocă… transistorică şi metamodernistă (mai încoace chiar transmodernistă, din propria-mi paradigmă transvaluativă – n.m., I.P.B.) ale cărei coordonate nu pot rămâne decât terţinclusive: contemplaţia/ memoria/ reveria, ar trebui să se constituie într-un juriu critic, care să-şi asume – vorba lui Eugen Lovinescu –, funcţia de filtru axiologic, imperturbabil şi incoruptibil.
Cum nu-i văd la rampă, bătându-se pentru acest set de valori transfutile, pentru acest pachet de transfigurări până dincolo de limita oricărei interpretări (vezi Umberto Eco: Limitele interpretării), îmi asum eu, ca un beduin în oaza deşertului nonsemanificaţional, de-un timp încoace (vezi conceptul negativ de Amar Târg al maestrului Gheorghe Grigurcu) tot mai sărac, mai „normal”, mai mediocru, mai sub nivelul zero al oricărei expresivităţi semioticosimbolice şi retoricopoetice.
Excepţiile îmi confirmă regula: doar trei tineri scriitori confirmă învestitura de încredere în opera lor seniorială: Silviu D. Popescu, Ionuţ Luis Popa şi Roxana Lupescu-Deca. Restul – vorba lui Shakespeare – nu e în niciunfel literatură. Unii din aceşti autori improvizaţi, care s-au predat, fără de nici o armă de altfel, unui postmodernism de proastă factură, recurg azi, ca să-şi promoveze bietele lor însăilări pseudolivreşti, la o metodă oarecum sigură: cartea şi friptura.
Adică, să zicem, profesional, te găseşti în situaţia de a lucra (vorba vine!? – n.m.) la o instituţie de cultură. Dacă ai prilejul să intri într-o echipă de organizare a unui festival literar, şi mai şi distribui nişte sume frumuşele jurizanţilor ori laureaţilor, te autoinviţi la masă cu ei, le comanzi ciorba, friptura şi băutura (eventual licorile le-aduci de acasă din depozitul propriu şi le torni în pahare cu o falsă slugărnicie – n.m.), iar, când aceşti onorabili comilitoni se pregătesc să-şi consume porţiile, repede le plasezi lângă platourile cu „bunăciuni” cartea ta „capodoperială”, tipărită desigur expres pentru un asemenea prilej rar întâlnit. Personajul pe care cade pacostea de a-i digera volumul inodor, incolor şi insipid respectivului profitor ordinar, lipsit care-va-să-zică de orice caracter, îşi va servi „alimentaţia de ocazie” cu noduri în gâtlej, şi cu stresul inevitabil că va trebui să şi scrie cândva despre respectiva producţiune (în versuri, în proză) pe undeva prin provincie ori chiar în Capitală ca să-şi câştige hrana de rigoare, dacă o să revină cumva şi în anul următor. Astfel că închid „blestemata” buclă de mai sus, ca să fiu în ton unitar cu mine însumi. Mi-am câştigat dreptul de a denunţa şi a judeca armata de impostori care îmbâcsesc aerul cultural şi pitoresc al Gorjului postdecembrist şi postdouăzecimist, amatoriste şi grafomane până la saţietate brusc devenindă refuz instantaneu.
A sosit clipa (exclamând reinaugural: Opreşte-te clipă, ca să am timp să iau măcar atitudine tranşantă şi iute salubrizatoare – n.m.) să demonstrez că în Gorj doar literatura majoră (Lucian Blaga o botează calitativă în „Orizontul mioritic” din „Trilogia culturii”) poate să militeze pentru acea poeticitate pe care Ştefan Augustin Doinaş (în „Poeţi străini”, 1997) o defineşte ca „verbalizare a lumii” în temeiul unei imperativităţi de stil sub semnul activizării unor semnificaţii cruciale şi al eliberării unor sensuri matriceale.
Dacă nu accezi la izotopii ambiguităţii precum: topos literar, fatumul (destinul de poet, ci nu de… antipoet fripturist – n.m.) şi existenţa coerenţei interioare afective în «travelling» dictat de un adânc al sufletului care, el însuşi, naşte poemul, ci nu „istoria” tradiţională a limbajului, nu te poţi considera scriitor adevărat.
N-ai acest drept, îţi este refuzată deschiderea porţilor în Republica literelor vibrânde ca nişte corzi de liră sau ca înseşi supercorzile Universului.
Aş putea să continuu acest eseu de furibundă argumentare a cele ce vor urma, dar, cum spaţiul tipografic a expirat, vă propun să ne întâlnim într-un viitor imediat în diferite publicaţii de profil, dar şi în Gorjeanul.
În orice caz, nerefuzând dreptul la papirofagie al nimănui şi de autorlâc la debut editorial, îi avertizez că-i neapărată nevoie de consultarea unui „specialist în domeniu”, recunoscut social-profesional, cu studii aprofundate, cu un arsenal de strategii implementate „statutar” la nivel, măcar, naţional, ca un autor să confirme. Gorjul posedă salutar o trupă de asemenea comentatori cu opere cu autoritate consacrată ecritural, cu distincţie şi discernământ selectiv. Aş chiar dezvălui (fie asumându-mi „riscul de a se supăra pe mine” sine die – n.m., I.P.B.) numele lor, urându-le aceeaşi verticalitate morală şi intransigenţă estetică: Gheorghe Grigurcu, Zenovie Cârlugea, Lazăr Popescu, Ion Trancău, Vasile Ponea, George Drăghescu, Ion Mocioi, Ion Cepoi şi cu voia-dumneavoastră şi fermitatea-mi carteziană, subsemnatul care-şi semnează depoziţia şi programul editorial de faţă…
Ion Popescu-Brădiceni,
doctor în filologie al Universităţii din Craiova
