Accente noologice – Ion Căpruciu, la 81 de ani – O serie epopeică

485

Ion Căpruciu trece pe 18 ianuarie 1940 în al 81-lea an al vieţii sale. Are în propria-i panoplie cărţi de poezie precum Edenul de acasă (2008), La nord de caii sălbatici (2011), Aşteptând să înflorească magnolia (2014), Memoria ierbii (2017), Amintirea zăpezii (2018), Luna era verde (2019), Dincolo de cuvinte (2020). Opera sa lirică se înşiruie într-o serie epopeică. Arhetipalul şi jocularul, eticul şi ludicul se conjugă într-o inefabilă/ inextricabilă sinteză de accente fie contemplative, fie recuperatoare. Şi pare mereu preocupată să dea o replică unor mari modele autohtone şi europene. Glisândă spre postmodernism pe de o parte şi transmodernism pe de altă parte, rămâne, totuşi, această poetică de incluziuni şi interferenţe tributară neomodernismului căci Ion Căpruciu e contemporan cu Coman Şova, Aurel Rău, Marin Sorescu, Ion Cănăvoiu, Geo Dumitrescu, Ştefan Augustin Doinaş, Petre Ghelmez, Tudor George, Florin Mugur, Gheorghe Tomozei, Ion Gheorghe şi alţii de „greutatea” lor. Dar şi-a căutat calea personală (cu o expresivitate identitară – n.m.) cu o rară abnegaţie şi şi-a găsit-o. Este calea memoriei, a amintirilor, a devoţiunii faţă de sentiment. În „Memoria ierbii” (Căpruciu, 2017), poetul Ion Căpruciu se complace deseori în joaca de-a limba poezească, în zona cuvintelor regionale/ locale, e mucalit şi posesor al unei zestre semantice idiomatice. Tot umblând pe-aiurea, a tot pus „noduri şi semne” în speranţa că-o să depisteze calea spre sine însuşi. Într-o vară cu Urmuz „pelicanul şi babiţa/ se certau pe un baboi”. O „Doină din baladă” poate fi aşezată paradigmatic într-o galerie a capodoperei de la „Doina” lui Mihai Eminescu încoace, întâlnind pe traseu „inscripţie pe piatră de hotar” (Geo Dumitrescu) ori „Cântecul” lui Eugen Jebeleanu sau „Moartea tatălui” (Nichita Stănescu). Având tangenţe cu „Cercul literar de la Sibiu” şi cu baladismul unor Ştefan Augustin Doinaş, Ioanichie Olteanu, Radu Stanca, Dominic Stanca, Ion Căpruciu include în sumarul „Memoriei ierbii” explicit opt balade, trei cântece şi un colind, dar toate poemele îmbracă haina spectaculoasă a metaforei reveriante şi a fabulei cu miez dicţionant ori a elegiei cu nucleu iradiant filozofic. O lume nouă se revendică din cea veche cu un aplomb magnific, cu umor, cu autoironie iertătoare. Simbolurile şi mitologiile resurecte armăturează corpul textului fie că se numeşte el, desigur întotdeauna emblematic: „Teiul galben plin cu fluturi”, „Libertatea de a sta în genunchi”, „Prinţul de verde” (Căpruciu, 2018). „Amintirea zăpezii”(2018) e villonescă şi iniţial pare să-şi deruteze cititorul. Dar de ipso et de facto, lectorul din pasiune (ci nu cel din obligaţie) se lasă prins în hora efectului estetic– cum ar afirma Wolfgang Iser – într-o structură de temă şi orizont, menită să transfigureze comentariile narative în metaficţiuni seducătoare ori dimpotrivă în suspendări voluntare a neîncrederii în publicul consumator de literatură bună. În „Amintirea zăpezii” sunt integrate ca descinzând tot din trunchiul folcloric povestea (Poveste de dragoste), legenda (Legenda lui Unu), basmul (Tinereţe fără bătrâneţe), lecţia (Prima lecţie despre ţărani), amintirea (Amintirile de Crăciun), iarăşi balada (Balada Avarului), doina, idila, cronica (Cronică 1989), cântecul (Cântec tăcut), crezul (Cred), ars poetica (Poezia mea, Menirea Poeziei, Poemul din vis, Exerciţiu de sine, Misterul Magiei, Întrebările Poetului, Seara cu Apollinaire). „Amintirea zăpezii” e triadică: autospecularitate/ autoreflexivitate/ autoreferenţialitate: operaţii poetice care îngăduie procesul de translare textuală, proces ce se manifestă însă prin figurarea unei corpor(e)alităţi ambigui, decodificabile de către o instanţă lectorială implicată egal în actul scriiturii. În metapoetica lui Ion Căpruciu, mentalitatea vorbirii este deopotrivă de evidentă ca şi cea a scriiturii. Prin urmare, chiar în actul rostirii trebuie actualizată vocea originară, ce se află conservată, în memoria instanţei enunţătoare, dar care este neglijată de instanţa lectorială, întrucât a fost dematerializată prin intermedierea semnului scris. Vocea poetului devine astfel o altă transcendenţă, ultima, în ordinea transsubstanţierii discursului verbal. Ea singură poate comunica sentimente pure şi simple, trăite intens, patetic, pasional. Dar „dincolo de cuvinte”, poezia e altfel. E totuşi nemuritoare căci o povestesc basmele: „ca spuma de mare are picioarele/ şi ochii limpezi ca două izvoare/ ca puful de păpădie îi e umbra/ şi-un corn de argint în vârful capului (ca o licornă – n.m.)”. Şi-i frumoasă cum o legendă. Când e „cântec de admiraţie”, poezia căpruciuană transfigurează „amintirea poeţilor”… memorabil.
Bibliografie:
Ion Căpruciu: Memoria ierbii; Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2017; cu o prefaţă de Ion Popescu-Brădiceni şi cu un curriculum vitae de Silviu D. Popescu
Ion Căpruciu: Amintirea zăpezii; Editura Tipo Moldova; Iaşi, 2018
Ion Căpruciu: Şi Luna era verde; cu o prefaţă de Ion Popescu-Brădiceni şi cu o postfaţă de Ion Predoşanu; Editura Pim, Iaşi, 2019
Ion Căpruciu: Dincolo de cuvinte; cu o notă introductivă de Ion Predoşanu şi cu un eseu introductiv de Ion Popescu-Brădiceni; Editura Pim, Iaşi, 2020
I.P.B.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here